Dacă mi s-ar fi spus, cu vreo 60 de ani în urmă, că nu mai merg la şcoală câteva luni, aş fi sărit în sus de bucurie. Ce putea fi mai frumos decât să „fentezi” şcoala, să chiuleşti puţin, să te bucuri de relativa libertate pe care ţi-o dădea o pauză prelungită pe vremea comunismului? Era o formă de a rezista, de a trăi, de a te bucura de viaţă. Sigur, pe-atunci nu se murea de Covid 19, la modă erau poliomielitele şi TBC-ul, şi nimeni nu ştia, nimeni nu număra cine şi de ce a murit. 

Mi-e teamă că astăzi nu mai e la fel. Mă rog, „mi-e teamă” e un fel de a spune, ştiu sigur că nu mai e la fel. Unii dintre noi am crescut într-o perioadă „gri”, adică de tranziţie, nişte copii extrem de bine organizaţi, cu principii solide, cu gândire europeană, cu bun simţ şi empatie. Cum?! Vi se pare că exagerez? Credeţi că n-am trăit în România în ultimii 30 de ani? Exclus!

V-aţi dat seama că încerc să nu duc în tragic o ştire „fenomenală” venită de la preşedintele Iohannis: anul ăsta şcolar nu se va termina. Adică se va „cam” termina pe 12 iunie. Nu se va redeschide nimic prin şcoli până în septembrie. Elevii din anii terminali vor veni pe la şcoală, prin iunie, vreme de 10 zile, să li se închidă mediile. Cu mii de precauţii, cu măşti, cu biocide în sălile de clasă, cu tot „tacâmul” impus de Covid 19.

Riscul aducerii elevilor din şcolile primare laolaltă în şcoli, fie şi cu „distanţarea” fizică imposibil de realizat într-o comunitate de copii, ar fi fost uriaş. Au încercat francezii într-o provincie orgolioasă şi s-au ales cu mii de teste pozitive la elevi şi profesori. N-ai cum, nu poţi evita contaminarea. Nici cu mască, nici fără mască.

Problema, aşa cum înţeleg eu şcoala anului 2020, nu este faptul că elevii nu îşi vor face temele „da capo al fine”, cum ar zice italianul iubitor de muzică. Nu pun mare preţ pe valoarea şcolii româneşti de după Revoluţie, deci nu cred că e o dramă întreruperea pripită a orelor de curs şi vacanţa prelungită a copiilor, indiferent de vârstă. Mediul on-line salvează multe, păstrând distanţa. Cei care vor să înveţe, cei care simt că au treabă cu şcoala se vor descurca şi singuri. Cam aşa cum au făcut-o şi până acum, dacă-mi daţi voie să fiu puţin rău cu educaţia românească. Ca să nu mai zic că esenţial nu este să termini şcoala bolnav, ci să fii sănătos indiferent câte ore de română, matematică sau istorie ai pierdut. Orele astea se pot recupera, cu sănătatea e mai complicat.

Altundeva e baiul: ce fac părinţii? Cu cine îşi lasă copiii în această primăvară-vară? Până mai acum vreo două luni bunicii erau salvarea în caz de „forţă majoră” – zile libere, şcoli dărâmate etc. După Covid 19 bunicii n-au mai fost buni, pentru că erau o categorie majoră de risc, iar statul român a dat liber mamelor, care s-au împărţit între dragostea de muncă şi dragostea de copii.

Să nu credeţi că-i uşor, femeile au un simţ al lor, absolut special, de apreciere a muncii; adică sunt mult mai determinate decât bărbaţii, mult mai muncitoare, mult mai devotate serviciului lor, oricare ar fi acesta. Da, mămicile au ales, într-o primă fază, să părăsească locurile de muncă şi să stea cu copiii lor. Au fost ajutate, cum spuneam, de statul român, care le-a asigurat o parte din leafă şi continuitatea slujbei. Dar acum lucrurile se complică: există riscul unor pierderi nu doar pe partea salarială. E greu să te desparţi de serviciu, de colegi, de şefi nu-i greu... E greu să te transformi în „mămică-model” după ce ai fost, să zicem, „contabil-model”. Nu-i deloc uşor să fii mereu alta-altul, e valabil oarecum şi pentru bărbaţi, chiar dacă ei au oricum un statut privilegiat în societatea românească.

Altfel spus, statul român a anunţat că vacanţa mare continuă. Vom vedea ce înseamnă acest lucru, cred că d-na ministru cu glas strident de trompetă ne va spune cât de curând. Vreau să cred că părinţii nu vor fi obligaţi să renunţe la servicii pentru a sta cu copiii care nu mai au parte de şcoală. Asta n-ar fi deloc o veste bună într-un moment în care toată lumea se bazează pe revitalizarea economiei.