Am un sentiment ciudat: mi-e jenă, mă simt vinovat că sunt bătrân, că sunt un factor de risc pentru societate, pentru copiii şi nepoţii pe care-i păstrăm la „distanţă fizică”. Distanţa asta fizică devine mortală dacă se transformă, aşa cum au gândit-o naivii noştri guvernanţi neştiutori de nuanţe ale limbii române, în „distanţă socială”.

De ce mă simt vinovat? Pentru că nu mi-a plăcut nici măcar ideea de a fi o povară pentru urmaşi. Am crezut mereu că părinţii au obligaţia de a-şi face ordine singuri în viaţă, apelând la copii cât se poate de rar, pentru nevoi stringente care ţin în general de „neputinţe tehnice” – computer, telefon, televizoare mai deştepte decât noi. În rest, mi s-a părut că bătrânii trebuie să-şi ajute copiii, şi cât se poate de puţin invers.

Poate n-am gândit bine, poate că m-am (ne-am) bucurat de o sănătate care să ne permită un astfel de comportament oarecum orgolios. Fapt este că, acum, eu constat următoarele:

1. Bătrânii se bucură, sau se întristează, după caz, de pensiile lor neatinse de criza sanitară. Adică n-au altă problemă decât să stea pe la casele lor şi să-i lase pe copii să se descurce. Ceea ce pentru unii este chiar complicat. Cum ar fi o tanti care blestema „conducerea de partid şi de stat” că n-o lasă să stea în soare, la nişte binecuvântate cozi ca pe vremuri, între 11 şi 13. Vela şi Iohannis au schimbat orele de cumpărături şi plimbări ale moşilor, le-au dat vreo 4 în plus, adică te duci prim-prejurul blocului dimineaţa între 7 şi 11 şi seara între 7 şi 10. Şi credeţi că-i bine? Nu-i bine, nu se mai pot bucura bătrânii de soarele plin al amiezii... Sau e prea dimineaţă, nu se trezesc toţi pensionarii atât de matinal...

2. Cred că bătrânii ar trebui să preţuiască mai mult decât o fac eforturile celor care muncesc şi produc într-o ţară găurită de pierderi bugetare uriaşe, moştenite pentru că atât s-au priceput „ceilalţi”, sau create de „ăştia” pentru că n-au altă soluţie. Ar trebui să se închine, seara, fiecare la Dumnezeul lui, cu o singură rugă: „Dă-le, Doamne, sănătate şi răbdare copiilor şi nepoţilor noştri!”. Nimic, dar absolut nimic n-ar trebui să fie mai presus decât aceste simple şi omeneşti dorinţe.

3. Aud că se pune de-o hotărâre de Guvern care să impoziteze cu o „taxă de solidaritate” veniturile mai mari de 3.200 de lei pe lună. Reacţie absolut normală, aş zice chiar târzie, a guvernului Orban. De undeva trebuie să vină nişte bani, nu putem trăi doar pe credit. Doar „moartea e pe credit”, după cum spunea francezul Louis Ferdinand-Celine într-un roman celebru cu acest titlu. Viaţa ar trebui să fie o luptă dreaptă, frumoasă, de care să ne putem bucura cât mai mulţi. O luptă a tuturor celor pe care soarta, creierul, braţul şi mintea le-au permis să acumuleze. Credeţi, cumva, că taxa asta de solidaritate va naşte un zâmbet de înţelegere de la cei care se scaldă în lefuri şi pensii de zeci de mii de lei pe lună? Sunt absolut sigur că nu. Sau, dacă se va iţi vreun zâmbet, acela va fi minoritar. A murit empatia românilor, sau nici n-a existat vreodată? Ne-a păsat vreodată de soarta celorlalţi în „putreda” societate capitalistă pe care ne-a arătat cum s-o construim comunistul de omenie Ion Iliescu?

Să nu divagăm prea mult, să rămânem la ideea primară: dacă nu vrem să fim o povară pentru copiii şi nepoţii noştri, atunci ar cam fi timpul să ne trezim la realitate. Mai exact, să încercăm să ajutăm atâta, cât şi cum putem, dacă nu altfel măcar printr-o tăcere înţeleaptă, disciplină şi-un comportament empatic nu doar faţă de membrii familiei.

Nu ştiu, nu-mi dau seama cât le datorează tinerii de azi bătrânilor care au construit „minunata” societate socialistă multilateral dezvoltată, mie nu mi se pare că ne-ar datora prea mult, dar ştiu sigur cât de mult datorează bătrânii de azi tinerilor care îşi construiesc viitorul pe nisipurile mişcătoare ale unei societăţi nesigure, ciudate chiar şi pentru ei. Să le mulţumim şi să-i ajutăm cum şi cât putem.