Cred că ar trebui să ne punem mai des întrebarea asta şi chiar să avem răbdare să găsim un răspuns. Pentru că nu-i deloc simplu, nu sunt singurul care crede că nu mergem pe drumul cel bun. După aproape 30 de ani de la abolirea „celui mai iubit“ dintre preşedinţi, constatăm că ne întoarcem unde-am fost. Prim-vicele CE, Frans Timmermans, nici nu ştie câtă dreptate are – la scară istorică, nu doar pe durata unui deceniu, de când suntem membri ai UE – când spune că am luat-o la fugă înapoi, încurcând direcţia şi ignorând linia de sosire în cursa pe care am început-o, practic, cu 27 de ani în urmă. O cursă la capătul căreia ar fi trebuit să găsim o Românie- stat de drept, cu o democraţie funcţională, civilizată şi europeană.

Nu suntem în această situaţie. Avem de cărat în spate o moştenire care-şi prelungeşte efectele: încetineală, indecizie, politichie balcanic-fanariotă, şmecherie de duzină, hoţie cât cuprinde, minciună, corupţie, analfabetism, subdezvoltare socială, lene cât casa. Tare de caracter moştenite dintr-o genă defectă care ne subordonează şi azi unor lideri politici din categoria Caţavencu-Trahanache-Agamiţă Dandanache, extrem de vocali din 89 încoace.

Nenorocirea este că habar n-avem, de fapt, ce vrem. Nu ştim sau nu vrem să luptăm împotriva sărăciei cu ştaif instaurate de şmecheria politică fanariotă. Cei care n-au plecat, scârbiţi, să-şi afle viitorul în ţările care apreciază creierele bine mobilate şi forţa de muncă alfabetizată, adică vreo 11 milioane de alegători, au rămas să sufere, să se vaite, să se îmbolnăvească de nervi înainte de a muri de-o banală viroză într-o ţară ai cărei lideri politici şi-au bătut joc de reperele vitale: sistemul medical, educaţia, infrastructura.

Dar ce vor, de fapt, cei care-au rămas în ţară? Vor un „tătuc“ marca Iliescu, vor „un socialism cu faţă umană“, un autoritarism iliberal tip Viktor Orban-Erdogan-Putin? Vor lefuri-pensii mari şi inflaţie la fel? La ora asta, adică după aproape 30 de ani de democraţie, puţini par să ştie. Mi-e foarte greu să gândesc în termeni categorici despre prezentul şi viitorul ţării mele câtă vreme la votul de la alegerile parlamentare din 2016, când au „triumfat“ PSD-ALDE, s-a prezentat abia 40% din electorat. Este motivul pentru care îmi rezerv dreptul de a mai avea o speranţă. Una mică, dar valabilă – cel puţin teoretic: alegerile parlamentare din 2020. Bun, şi ce facem până atunci, ne lăsăm călăriţi de-un Parlament stupid, beneficiar al buimăcelii celor puţini şi absenţei celor mulţi, de-un Guvern emanat din rândul aceloraşi ignoranţi corupţi?

Greu de spus, dar probabil că ar trebui să găsim calea de mijloc pentru a supravieţui – asta era pe vremuri suprema idee politică la coreeni, văd că e cazul s-o îmbrăţişăm şi noi. Să reuşim să trăim în amărăciunea asta cvasi-generală, pentru că de bucurat nu se mai bucură nici măcar toţi cei care-au votat PSD-ALDE în 2016. Dar, apropo de bucurie, pe mine mă descumpăneşte reacţia multor oameni cu oarece minte, că deştepţi nu-i pot numi: „Nene, eu votez cu ăia de-mi dau ceva la leafă sau pensie. Cât de puţin, dar să fie acolo ceva“. Sunt mulţi bucuroşi de-ăştia şi-aproape toţi se duc la vot şi ştampilează PSD-ALDE. Ei sunt a doua categorie, a oportuniştilor care se mulţumesc cu puţin. Prima, despre care deja am vorbit, este cea a nostalgicilor, care îşi pun speranţele într-o conducere discreţionară, făcută doar pentru bunăstarea „aleşilor“ şi famigliilor lor politice. Şi ăştia votează aceleaşi două partide amintite mai sus.

Cei care protestează acum pe străzi şi-şi strigă disperarea, cei care au plecat şi continuă să plece din cauza umilinţelor îndurate şi a haosului creat de guvernări tembele cu repetiţie, cei care gândesc altfel decât adepţii coaliţiei majoritare, aceia sunt ai nimănui. Golani, proscrişi, soroşişti, multinaţionali, trădători de neam şi ţară, defecţi. Nu s-a ivit încă un partid care să-i reprezinte, să-i înţeleagă, să le preia mesajul şi dorinţele. Oamenii ăştia încă îl aşteaptă pe Cioloş, al cărui program de pe Platforma 100 pare a fi extrem de bine construit. Şi cam atât, ce-a mai rămas din USR încă îşi caută un stăpân pe măsura onestităţii lor naive. Despre Iohannis se spune c-ar pleca la UE, să-i înveţe pe europeni cum se conduce Consiliul European. Să vezi atunci bătălie pentru Cotroceni!

Aşa că ar cam trebui să aflăm ce-şi doresc, de fapt, românii. Vor înapoi la urmaşii „tătucului“ Iliescu, se mulţumesc cu doi mici şi-o bere şi votează în sensul ăsta? Pardon, bonsoir, înseamnă că nu merităm mai mult. Asta e, vom fi din nou ce-am fost. Vor democraţie, demnitate, stat de drept, corupţie pedepsită de legile oamenilor? Se schimbă lucrurile, se schimbă votul şi avem şansa să fim ce n-am mai fost: o insulă de latinitate europeană civilizată şi demnă într-o mare de ambiţii eurasiatice, autoritare şi iliberale. Cu riscul de a nu avea încă patru ani lefuri la nivelul statelor civilizate europene, putem accepta un vot care construieşte ceva pe temeiuri solide.

Până când vom afla care ne e drumul şi în ce direcţie vrea să meargă majoritatea poporului român, înainte sau înapoi, nu ne rămâne decât să supravieţuim, luptând şi rezistând fiecare cum poate în această Românie pe care nişte cârmaci fără busolă morală o bagă-n „ochiul furtunii“, adică în faliment.