Nu are nimeni un răspuns la întrebarea din titlu, legată brutal de invazia rusească în Ucraina vecină. Se fac scenarii, supoziţii, îşi dă lumea cu părerea, oamenii politici...

Oamenii politici fac calcule, că asta-i soarta destinului lor... Cum o-ntoarcem dacă vin ruşii şi peste noi? Oare nu era mai bine să ne declarăm neutri, cum face Ungaria? Dar dacă aruncă Putin cu praştia atomică o bombiţă la Iaşi, de pildă, sau la Galaţi?! Cum procedăm?

Pragmaticii vor închiderea graniţelor: nu primim, nu dăm, trăim doar pentru noi şi urmaşii noştri. Facem parte din UE şi NATO doar la bine, nu şi la greu. Mi-e greu să cred că aşa ceva ţine de sufletul românului. De interesul politicianului, da, ţine. Dar atât. Din fericire pentru naţia noastră, România nu e condusă nici de Simion, nici de Georgescu, nici de Şoşoacă, nici de gruparea pragmatică nesimţitoare din PSD. Cu ei şi partidele lor la Cotroceni şi Victoria acum s-ar fi închinat ode mult-iubitului conducător Putin, pe modelul deja ştiut: Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus...

Nu vreau să mă bag într-o dezbatere asupra unei teme predilecte: ce-am fi făcut noi, românii, dacă am fi fost în locul ucrainenilor? Cum am fi reacţionat, ce-ar fi zis, ce-ar fi făcut Iohannis şi Ciucă şi Parlamentul fără umbrela de protecţie a NATO-UE? Mi-e teamă de eventualele răspunsuri, mi-e teamă de comoditatea, şmecheria, egoismul, dezinteresul unei bune părţi a clasei noastre politice, care ar fi urmată de o bună parte a locuitorilor ţării.

Învârţi de buton, ai apă caldă, de bine-de rău ai şi ceva căldură, curentul electric nu dispare decât accidental; plăteşti toate astea cât nu face, dar le ai. Ai şi ce cumpăra de la alimentare şi de la piaţă. Nu se trage cu arma, nu cad bombele peste blocuri, nu mor oameni pe străzi. Ai un televizor şi nişte radiouri care te informează – corect sau nu, măcar poţi alege. Cum te-ai simţi, cum ar fi, ce-ai face când ţi-ar bate bombele şi gloanţele ruseşti la uşă cerându-ţi să pleci, să mori, să trădezi, să te supui ciubotei putiniste?!

Se sparie gândul... Am sentimentul că Iohannis n-ar fi fost Zelenski şi românii n-ar fi fost utopicii patrioţi care sunt ucrainenii. Dar e doar o senzaţie, nu am certitudini în materia asta atât de delicată. Acum, când vedem omenia românească manifestându-se la graniţele Ucrainei şi Basarabiei, dă prost să-ţi imaginezi că am fi căzut în genunchi la explozia primei rachete ruseşti pe teritoriul naţional. Acum suntem asiguraţi din toate părţile că umbrela NATO-UE funcţionează, n-are găuri, nu s-a rupt, se deschide repede şi eficient. Aşa să fie, de ce să cădem în depresie! Să fim viteji şi războinici, avem aliaţi de nădejde. Mai cade fără veste câte-un MIG, câte-un elicopter, dar astea-s doar minore defecţiuni tehnice. Armata română ştie să lupte, nu mă îndoiesc de asta.

Ce ne aşteaptă? Cel mai probabil o îndelungată vecinătate cu Rusia. Pentru că, într-un final, armata rusă va ocupa Ucraina. Va urma un război de gherilă nemilos peste o graniţă de 600 de km, care ne va transforma în spectatori-participanţi nu doar afectiv la teribile scene de luptă. Dacă mă gândesc bine, suntem deja în război, participăm cu arme, medicamente, sânge la apărarea ţării vecine. N-am trimis soldaţi, ceea ce ne păstrează într-o oarecare neutralitate. Afectiv, însă, am trecut deja graniţa. Efectiv sper să n-o facem niciodată, pentru că ar însemna ce e mai rău pentru o Românie lipsită de „slujitori ai poporului” gen Zelenski, de politicieni capabili să se sacrifice, să fie pilde de curaj şi eroism pentru ceilalţi.

Şi-ar mai fi un gând-două care nu-mi dau pace:

1. Dacă o naţiune se afirmă şi devine cu adevărat liberă doar într-un război precum cel din Ucraina, câţi români şi-ar mai dori să se afirme, să fie liberi şi nesupuşi ursului de la Răsărit?!

2. Când se întâmplă să nu avem apă caldă, curent, gaz, când ne lipsesc comodităţile fără de care nu mai ştim să trăim, când ne supără televiziunile şi presa cât de cât libere, când ne enervează să aşteptăm o oră pe holul unui spital neprimitor, să ne gândim măcar o clipă că suntem, totuşi, norocoşi; fără mari merite, ca să nu zic mai rău, am dat din coate şi ne-am făcut loc sub o primitoare umbrelă. Plătim prea mult pe umbrela asta, e prea mult 2,5% din PIB la Apărare? Poate, dar viaţa şi liniştea n-au preţ. Dacă nu mă credeţi, întrebaţi-i pe ucraineni...