În discursul stângaci ţinut în Parlament cu ocazia angajării răspunderii pe mult comentata reformă fiscală, discurs bruiat de pancarte, strigături şi înjurături din partea Opoziţiei, premierul Ciolacu părea un personaj apărut din spuma mării: bine spălat de toate păcatele, miruit şi blagoslovit de împăraţii cereşti, un inocent sacrificându-se spre binele naţiei lui precum un miel dus la tăiere de Paşti.

Una din complexele, abruptele, filozoficele lui afirmaţii sună aşa: „Oamenii obişnuiţi nu vor plăti nicio taxă în plus”. N-ar fi zis-o dacă nu l-ar fi obligat situaţia contondentă din Parlament, dar răzmeriţa USR-AUR-Forţa Dreptei l-au obligat să supraliciteze; riscant, va avea partea leului din oprobiul public în momentul în care „obişnuiţii” vor plăti aventura fiscal-bugetară decisă de un Guvern incompetent-populist, adus la sapă de lemn de alte guverne incompetente şi populiste de care am tot avut parte în ultimii ani.   

Şi-atunci nu poţi să nu-l întrebi pe autorul zicerii: ce înseamnă „oameni obişnuiţi”, Marcele? Nu voi obţine un răspuns, e o întrebare retorică, dar putem încerca împreună nişte răspunsuri pe baza realităţilor pe care le trăim în viaţa de zi cu zi.

Eu pot crede, de pildă, că „om obişnuit” în accepţiunea lui Marcel Ciolacu este unul care are următoarele venituri anuale: 96.000 de lei din pensia pentru limită de vârstă, 73.000 de lei din pensia specială de parlamentar şi 165.000 de lei din leafa de preşedinte de Consiliu Judeţean. Asta ar însemna vreo 330.000 de lei câştigaţi „cu sudoarea frunţii” în 365 de zile.

Dar „omul obişnuit” nu se descurcă cu banii ăştia, e „pe drojdie”, în consecinţă nu se sfieşte să ceară şi să primească o şpagă de 1.250.000 de lei  pentru care pupă mâna „donatorului”.

Poate că el este „omul obişnuit” invocat de Marcel Ciolacu: un „drojdier” cu „n” terenuri, case, maşini, şalupă şi cam tot ce vrei. Acest om nu se va ridica împotriva reformei fiscale, pentru că noile măsuri fiscal-bugetare nu-i vor împovăra pe „elefanţi”, ci pe bieţii „şoricei”: IMM-uri în pragul dezastrului, angajaţi cu lefuri minore, oameni care vor suporta inflaţia mereu în urcare.

Dar dacă omul obişnuit cu puterea, hoţia şi aroganţa nu poate trăi decent cu 35.000 de lei pe lună, ce ne facem, Marcele, cu posesorul unui salariu minim pe care te lauzi că-l creşti până ajunge la uriaşa sumă de 2.000 de lei în mână?! Aşa să arate „dreptatea socială” pe care o clamează politicienii în discursurile lor? Sunt aproape două milioane de români în această situaţie, cărora le putem zice „speciali” din moment ce Buzaţii intră la categoria „obişnuiţi”.

În România lor binele şi răul se amestecă periculos, devenind de neînţeles, inversând valori şi direcţii politice, concurând spre atingerea unor abisuri de nesimţire. Aşa încât rămâi cu gura căscată când auzi că exemplul „reformei” fiscale pesediste ajunge şi în turismul autohton. De acolo, din mizeria unui turism aflat la limita suportabilului, „patronii” unor obiceiuri comuniste bine păstrate vin cu o idee salvatoare: românii care nu se mulţumesc cu nimicul scump oferit de turismul din ţară şi se duc în locuri în care se simt bineveniţi, trataţi omeneşte, respectaţi şi uneori chiar răsfăţaţi pe bani mai puţini decât la Mamaia sau Poiana Braşov, românii ăştia lipsiţi de patriotism să plătească o taxă specială.

Mai clar spus: vrei să-ţi faci concediul în Grecia, de pildă? Ia plăteşte tu o taxă specială pentru că nu te mulţumeşti cu Govora sau Herculane! Şi plăteşte-o indiferent dacă te duci la Halkidiki printr-o agenţie de turism, ori o iei de capul tău, cu trotineta...

Greu de înţeles „obişnuitul” adus în discuţie de Marcel Ciolacu şi alţii care-i urmează cu fidelitate exemplul de viaţă şi acţiune politică. Dar este posibil ca oamenii obişnuiţi, de data asta fără ghilimele, să-şi dea seama despre ce-i vorba în politica românească şi să-i taxeze ei pe specialii care nu se mai satură, nu se mai pot opri din furat-minţit-manipulat, devenind pietrele de moară care îngroapă ţara în sărăcie şi promiscuitate.

Până atunci, însă, mare atenţie la buzunare, nişte oficiali din acest guvern pândesc pensiile private, încercând să le schimbe direcţia spre sacul bugetar fără fund, numai bun de jumulit de Buzaţii stăpâni în cele mai sărace judeţe ale ţării.