Da, i-am bătut pe elveţieni şi ne-am calificat la Europenele de anul viitor de pe prima poziţie în grupă. Nu-i cine ştie ce avantaj, pentru că toate echipele calificate sunt hotărâte să bată România, indiferent din ce urnă valorică vin. Gen Albania, câştigătoarea unei grupe mai complicate decât a noastră, care a lăsat acasă Polonia.

Mi-a plăcut mult meciul, nu atât pentru abilităţile tehnice, care n-au prea fost, cât pentru pasiunea şi determinarea cu care au jucat ai noştri. Mi-am dat seama că vor ara terenul din momentul intonării Imnului de către Andra, acompaniată de 50.000 de oameni din tribune şi 11 „gălbiori” din teren.

Cu câteva săptămâni în urmă îi vedeam pe rugbiştii de la Campionatul Mondial din Franţa cântând de-şi rupeau fălcile imnurile ţărilor lor: Anglia, Africa de Sud, Franţa şi toate celelalte. Demonstraţie de patriotism cântăcios, unul care nu deranjează, ci place privitorului chiar dacă melodia se răcneşte, se strigă, se urlă în disperare, cu patimă. Un patriotism motivat de două lucruri: iubirea sportului pe care îl practici şi iubirea ţării pe care o reprezinţi.

Până marţi seară eu n-am văzut la nicio echipă de fotbal a României o asemenea determinare „artistică” la Imn. Băieţii, oricare au fost ei, mimau nişte versuri pe care de cele mai multe ori nu le ştiau, încercând să scape cât mai repede de corvoadă. Nici măcar eu, ca spectator, nu mă aşteptam la altceva, în sinea mea eram de acord că intonarea Imnului la un meci de fotbal nu-i decât o „tranziţie pozitivă” spre adevăratul spectacol.

Cu câteva zile în urmă văzusem un Imn al Israelului fluierat de tribunele fanatizate din Kosovo, la meciul echipei lor de fotbal cu naţionala unei ţări aflate într-un război nemilos cu teroriştii Hamas. Nu mi-a plăcut, cum nu mi-au plăcut niciodată tribunele şi oamenii care fluieră Imnuri, dărâmă statui sau distrug/pângăresc simboluri precum drapelul naţional.

Foarte recent, pe Maracana s-au bătut spectatorii argentinieni cu poliţiştii brazilieni la un meci al tuturor orgoliilor: Brazilia-Argentina. Argentina cu Messi titular. Scenele de coşmar petrecute pe acel stadion cu 70.000 de spectatori m-au făcut să apreciez cu atât mai mult patriotismul civilizat demonstrat de ultraşii români la meciul echipei noastre cu Elveţia.

Cred că intonarea Imnului ţării tale cu sinceritate, pasiune şi forţă în deschiderea unui meci poate fi un argument în plus pentru a câştiga acel meci. Poate întări şi poate motiva mai mult decât un discurs anost al unui politician care face apel la patriotism ori de câte ori nu are altceva de spus.

Aşa încât, daţi-mi voie să îi felicit pe fotbaliştii noştri pentru joc, pentru rezultat, pentru determinare. Dar mai ales pentru Imn. Imnul în sine, felul în care l-au cântat fotbaliştii şi tribunele a fost o scenă dintr-un spectacol luminos, care ne dă dreptul să sperăm la mai mult, mai bine şi mai frumos. Atitudinea contează enorm în orice sport, iar marţi seară fotbaliştii noştri au avut atitudine.

Ca să închei motivant: nu întâlnim Ungaria în grupele care se vor trage la sorţi pe 2 decembrie, iar ăsta e iarăşi un lucru bun. Îmi amintesc de un meci al Naţionalei noastre cu reprezentativa Ungariei, era prin anii ’70, în calificările la un alt campionat european. Am făcut greşeala să văd meciul decisiv, pe care l-am pierdut, împreună cu un coleg maghiar. Nu vreau să vă spun cât am suferit eu la bucuria îndelung strigată a colegului…

Sursa foto: Sport.ro