Unul din argumentele potrivit căruia e musai să-l botezi cât mai repede pe noul născut creştin ortodox este „să nu moară nebotezat, nemiruit, că nu va fi primit acolo, Sus”... O combinaţie profund dăunătoare de prostie şi prozelitism mascat.

La Suceava, o familie şi-a botezat copilul de o lună şi jumătate la una din bisericile oraşului. „Bucurie, speranţă, oameni şi preoţi într-o binecuvântată acţiune de a mai aduce un suflet pe calea creştină” – cam astea sunt vorbele şi scrierile pe care le puteţi citi în presa bisericească despre acest fenomen arhaic, crud şi nemilos faţă de noul născut.

Doar că, la biserica din Suceava, bucuria şi binecuvântarea s-au transformat în disperare, consternare, durere nemărginită. Copilul a fost cufundat complet în apă de preotul mult prea zelos, a înghiţit probabil câteva guri de apă – suficient ca să nu mai respire când a fost scos din apă şi miruit de faţa bisericească. S-a încercat o resuscitare, au intervenit echipaje SMURD, a fost dus la spital şi intubat ca să respire – totul a fost inutil. Nici măcar bunul Iisus, în numele căruia, cu totul fals, se copie într-o cristelniţă cu apă rece scufundarea în apa Iordanului, n-a mai reuşit să-l salveze pe micuţ.

Am asistat la destule botezuri. Nu-mi plac tocmai pentru că sunt un chin şi pentru copil, dar şi pentru părinţi. Un obicei care, din când în când, iată, produce victime nevinovate. Adică de ce nu poţi tu, preot care eşti tu preot luminat, să îl stropeşti pe faţă şi pe trup cu nişte apă călduţă din cristelniţă pe noul născut?! De ce nu te mulţumeşti, în numele Domnului, cu atât? De ce trebuie să îndeplineşti un obicei barbar în numele Domnului care n-ar trebui să accepte barbaria? Copilul ăla, încălzit la sânul mamei, şi cufundat direct, nemilos, până peste creştet în apa care se presupune a fi rece într-o biserică rece şi ea... Cumplit!

Copilaşul a murit, părinţii sunt distruşi. Biserica se va dezvinovăţi, pentru că biserica nu poate fi niciodată vinovată, ea răspunde doar în faţa Celui de Sus. Care nu coboară pe Pământ ca să-şi judece slujitorii. Niciun preot nu răspunde vreodată în faţa judecăţii lumeşti – luaţi aminte la aventurile IPS Teodosie al Tomisului în lumea afacerilor şi vă lămuriţi. Guvernul, Preşedinţia, instituţiile statului român sunt preşuri pe care Biserica Ortodoxă Română le foloseşte ca să intre cu încălţările curate în Lumea din care nu dă socoteală nimănui.

O Lume în care fundamentalismul religios pare să cadă la pace cu progresul. Dar nu întotdeauna şi nu peste tot. În lumea noastră cu „l” mic totul se face în numele şi cu aprobarea Celui de Sus. Dacă nu juri cu mâna pe Biblie când te faci ministru sau parlamentar, se cheamă că eşti un ateu nenorocit care nu merită să fie numit, ales, crezut. Nu ştiu ce şanse ar avea un candidat la preşedinţie dacă ar declara că e ateu – cred că sub 20%. Pe-aici suntem, pe-aici ne învârtim în lumea noastră mică.

Bun, acceptăm aceste convenţii pentru că nu reuşim să gândim cu capul nostru de unde venim şi spre ce ne îndreptăm. Trăim într-o lume a fricii, iar Biserica exploatează toate fricile noastre, fără de care n-ar exista. Dar chiar şi într-o asemenea lume, oare n-ar putea fi botezul, dacă tot e musai să fie, un lucru civilizat, curat, frumos? E nevoie de fast, de cristelniţe adânci pline cu apă rece, de cântări şi slujbe împopoţonate? Cui folosesc obiceiurile astea arhaice?

Cred că părinţii noilor născuţi ar accepta bucuroşi o „îndulcire” a tradiţiei de secole. Pentru sănătatea micuţilor în primul rând. Şi, poate, şi pentru sănătatea lor ca membri ai unei societăţi care evoluează. Se moare prea uşor în România. Se moare din orice: din prostie, din nebăgare de seamă, din prea multă muncă, din nenoroc... Şi uite că se moare şi în numele unor obiceiuri arhaice ale Bisericii atunci când Dumnezeu nu are timp pentru noi.