OPINII 12 decembrie 2018

EDITORIAL. Bibeloul de porţelan de pe televizorul cu mustaţă căruntă

de Dumitru Manolăchescu | 321 vizualizări

Când vezi fragilitatea blond-patinată aparent gânditoare de pe televizorul pe care-l asociezi automat cu mustaţa căruntă cinică prea des vorbitoare, te-apucă ameţeala stoică: asta-i, frate, n-ai cu cine, n-avem noroc în viaţă, poporul ăsta creştin e destinat să-ntoarcă mereu şi celălalt obraz, bine măcar că ne-a asigurat prea-fericitul constructor de măreaţă Catedrală măcar 3 milioane jumate de locuri în sala de bal a Raiului! E-nghesuială mare acolo, se-mpleticesc paşii drept şi stâng-credincioşilor de toate naţiile în menuete şi cadriluri, dar se duce d-na Firea să le ţină ocupate, e o Sfântă care dă toţi banii bucureştenilor pe pomeni şi dangăt vesel de clopot danielit, are diligenţele plătite în avans, ştie şi Sf. Petre că-i de încredere.

Bun, să ne-adunăm simţirile patriotice centenare şi să scriem frumos: România este condusă de un bibelou de porţelan. Ce minunat cânta Mondialul în tinereţea mea: „Iubire, bibelou de porţelan,/ Obiect cu existenţa efemeră,/ Te regăsesc pe-aceeaşi etajeră/ Pe care te-am lăsat acum un an”... Mă rog, Ion Minulescu, continuitate în efemer, filozofii ieftine... Dar să fi bănuit poetul ce loc va ocupa bibeloul lui de porţelan peste vreo 80 de ani în vitrina unui ditamai Guvern social-democrat?!

Nu, sigur n-a ştiut şi n-a bănuit, că altfel vizionarul s-ar fi sinucis pe loc, definitiv şi iremediabil, îngropându-se odată cu bibeloul. Aşa, a rămas să cânte fals naţiunii centenare o doamnă premier neconflictuală precum ceaţa pe şoselele fără marcaje rutiere şi pline de gropi. Supărată pe preşedintele ţării şi excesiv de fragilă psihic la auzul unor acuzaţii neverificate, fiinţa gânditoare premier a glăsuit suav, cu adânci reverberaţii feministe: „Când spui că femeia aceasta nu cunoaşte funcţionarea statului, nu mi se par nişte lucruri care pot să-ţi facă cinste”.

Dacă eşti premier pesedist greu-cuvântător, inefabil şi blond n-ai nevoie nici de inteligenţă, nici de logică, nici de gramatica limbii române, nici de alte limbi prin care să comunici, că n-ai ce, nici de cunoştinţe despre funcţionarea statului. E suficient un zâmbet candid victimizat, însoţit de-un tupeu târziu îndelung dozat: bine că eşti tu deştept, Klause! La ce te-ajută, poţi să-mi spui? Neamţule necioplit care eşti, crezi că nu ştie Liviu câte case ai luat cu japca prin Sibiu?! Japciule! Las’ că te spun eu lui Jean de la Bruxelles, ăla bărbat, m-a luat de mână şi nu i-a mai dat drumul, vezi tu ce-ţi face când te prinde!

Altfel, desigur, între puterile statului s-a mai căscat o prăpastie; una în care-o vezi pe Veorica profund jignită, bibelând lacrimogen peste mustaţa căruntă care ocupă toate posturile de televiziune mioritice. Nici n-ar avea importanţă nepotrivirile astea de caracter şi de limbă dacă la mijloc n-ar fi vorba, întâi şi-ntâi, despre România – o ţară care şi-a uitat punctele cardinale într-un sediu de partid de pe şoseaua Kisseleff, de unde posesorul mustăţii cărunte ne învaţă în fiecare zi că soarele răsare pentru toţi românii de la Videle Teleormanului. 

Un scriitor român contemporan lipsit de har şi modestie, de-i zice Mircea Cărtărescu, scrie undeva o frază nepotrivită cu patriotismul de partid, obligatoriu majoritar în An centenar: „De pe vremea când, prin 1950, erau luaţi oameni direct de la strung şi de la mătură şi puşi la conducerea ţării, n-am avut o clasă politică mai abisală în prostia ei”. Wow! Nu-mi creează o stare de bine, dar cum să nu-i dai dreptate când vezi bibeloul de porţelan lăcrimând agramat de pe televizorul cu mustaţă căruntă din sufragerie?!

Distribuie articolul:  
|

OPINII

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.