Luni, adică azi, mă prezint la vaccinare. M-am programat mai târziu pentru că am trecut prin Covid 19 şi încă mai am nişte rămăşiţe de anticorpi, bănuiesc valabili. E o zi care-mi dă emoţii pentru că e un simbol care sper să funcţioneze şi la mine: mai puţină frică de boală, dar şi mai mult respect faţă de „nimicurile” care ne scurt-circuitează viaţa. Precum şi o privire extrem de critică asupra „teroriştilor” care cred că pandemia s-a terminat, deci ne putem lua viaţa înapoi.

Titlul de mai sus nu are legătură cu vaccinarea mea. Dar se leagă de uitările mele. Şi de emoţiile mele. Pentru că e a treia zi de la apariţia primului număr din Observatorul de Covasna, în urmă cu 18 ani. De la prima „scriptură” în cea mai nouă formă de exprimare jurnalistică în limba română de la acea oră. În această primăvară pandemică, ziua de 12 martie 2003 nu a reuşit să-mi vitalizeze memoria încărcată cu tot soiul de lucruri neesenţiale. Dar e bine că mult mai tinerii mei tovarăşi de visare, bucurie şi suferinţă îşi amintesc ce trebuie să-şi amintească.

Aveam, aşadar, puţin peste 50 de ani  - sună mult mai bine decât „aproape 55”, este? – când lansam OCV. Nu ştiu dacă a fost chiar „viaţa nouă” pe care o visam după despărţirea tumultuoasă de fostul „organ al Comitetului judeţean Covasna al PCR şi al Consiliului popular judeţean”. Dar, cu siguranţă, a însemnat o experienţă care mi-a marcat un sfârşit de carieră gazetărească pe care nu l-am bănuit, atunci, întins pe parcursul a 50 de ani de presă.

Majoratul presei de limbă română din Covasna este o sărbătoare chiar şi în pandemie. O sărbătoare sobră, cu distanţare fizică, cu duşuri scoţiene, cu mască şi fără mască, cu blog şi fără blog. O sărbătoare a tenacităţii, a refuzului de a ceda fricii şi ispitei de a te ocupa de lucruri mai puţin stresante, a luptei pentru dreptul de a-ţi informa cititorii în limba statului al cărui cetăţean eşti.

Bucuriile şi durerile şi frustrările acestor 18 ani poartă, iată, un nume în presa românescă scrisă din judeţ: Observatorul de Covasna. Priviţi-i pe tinerii care îşi asumă cu mândrie şi responsabilitate acest majorat şi înţelegeţi că, aşa cum extrem de sugestiv a punctat Iulia Drăghici citând un mult mai cunoscut jurnalist american, „ziarele comunităţilor sunt printre cele mai importante publicaţii de pe pământ”. Vorbe mari? Poate. Vorbe neadaptate realităţilor româneşti covăsnene? Poate. Dar, cu siguranţă, vorbe pentru care merită să lupţi, să creşti, să suferi, să trăieşti şi să te bucuri.

Este o presă care adună mai ales frustrare şi îndurare, uneori umilinţă, în rândul celor care o fac. Dar este o presă care produce un sentiment preţios pentru cititor: acela că nu eşti singur. Cu ani în urmă îmi spunea cineva: „Mie îmi ajunge să văd ziarul vostru la chioşcuri ca să mă simt mai sigur pe mine. Nu sunt întotdeauna de acord cu ce scrieţi ori comentaţi, dar faptul că existaţi, că vă asumaţi nişte lucruri, că nu renunţaţi înseamnă mult pentru mine şi pentru ai mei”.

Cam asta ar fi viaţa noastră. Spun „noastră” cu poticneli, pentru că încet, dar sigur, rolul meu în piesa care se joacă începe să fie episodic. Încep să fiu un editorialist înţelept ca un „blog” niciodată scris. Greu şi de gândit, dară-mi-te de suportat!

Suficient ca să le urez colegilor mei curaj să afle, înţelepciune să scrie, putere să îndure, forţă să vrea şi răbdare să crească. La mulţi ani OCV! Acum îmi dau seama că OCV e ca şi cum ai spune „O Ce Veste...”. Perfect adaptat apropiatului Paşte.