Dosarul Revoluţiei a fost trimis în judecată. După 30 de ani de amânări, întoarceri şi tergiversări, „vinovaţii fără vină” încep să creadă că Ion Iliescu poate fi judecat pentru sângele vărsat inutil între 22 şi 30 decembrie 1989. Târzie reparaţie, umbrele Fesenismului iliescian au avut timp să se-ntindă, să acapareze ţara şi s-o reducă la tăcere.

După aproape 30 de ani de fesenism şi liber-schimbism, România a primit în dar de la Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu, Silviu Brucan, Victor Stănculescu şi alţi monştri sacri ai Revoluţiei române (nu mai sunt în viaţă decât doi-trei, ceilalţi au dat colţul) o copie fidelă a „operei de artă” feseniste: regimul DDT – Dragnea, Dăncilă, Tăriceanu. Un regim pus să distrugă singurul lucru care a mai rămas în picioare: speranţa. Speranţa în puterea noastră de a construi un stat de drept, speranţa într-o Românie pro-europeană, speranţa într-o ţară care îşi aduce acasă cei 5 milioane de oameni plecaţi să-şi găsească aiurea visurile.

Nu îmi e foarte clar cui mai foloseşte să-i judeci acum pe Iliescu, Voiculescu şi Iosif Rus – singurii inculpaţi pentru morţii şi răniţii de după plecarea lui Ceauşescu de pe acoperişul CC. Mă gândesc, totuşi, că e nevoie, e mare nevoie de dreptate. Şi-atunci, aşa cum judeci după 60 de ani nişte torţionari precum Vişinescu şi Ficior, tot aşa poţi judeca după 30 de ani pe cei care au produs 862 de morţi şi peste 2.000 de răniţi înregistraţi în hărmălaia instaurată cu tâlc după fuga dictatorului.

Acte de terorism? Diversiunile şi dezinformările de după 22 decembrie s-ar putea numi şi-aşa. Am trăit pe viu evenimentele şi ştiu ce spun, am mai povestit cum sunau telefoanele la redacţie şi cum erau trimişi băieţii din gărzile patriotice să apere oraşul împotriva „paraşutiştilor” care atacau în desant aerian dinspre Vâlcele... Nu mai reiau, n-am văzut paraşutişti dar am văzut mulţimi de oameni speriaţi de „terorişti”, dezinformaţi şi puşi pe fapte eroice încercând să omoare în bătaie tineri bruneţi cu părul creţ. Ajungea să arăţi cu degetul şi să pronunţi „teroristul”,  că nu mai stătea nimeni să judece. Era, atunci, ca şi cum ai striga acum într-un aeroport, o gară sau un avion: „bombă!”.

Da, cu siguranţă aceşti trei oameni, măcar ei dacă alţii nu mai trăiesc, merită să fie judecaţi pentru teribilele zile şi nopţi de după Revoluţia din decembrie. Merită chiar mai mult, merită să fie judecaţi pentru sinistra „moştenire” lăsată urmaşilor lor fesenişti: arta diversiunii şi dezinformării, practicată cu sânge rece de nişte lideri politici aflaţi într-o evidentă criză de imagine, care refac cu sânge rece traseul imputat la proces lui Nicolae Ceauşescu: „aţi distrus fibra naţională a poporului român”.

Speranţa mea este că, peste ani şi ani, copiii şi nepoţii mei vor apuca să asiste la judecarea pentru „infracţiuni împotriva poporului român” a celor care azi împrăştie minciună, teroare şi spaimă prin manipulare şi dezinformare mediatică. Va fi un pas necesar înainte, semn esenţial al împlinirii visului de adevăr şi dreptate pentru care unii au murit în 1989, alţii în cei 30 de ani care au urmat, cei mai mulţi jinduind şi azi să-l vadă.