Dumitru Manolăchescu Dacă tot l-am mediatizat excesiv pe instigatorul Csibi (îmi pare rău, n-am reuşit să sar peste momentul ofensator), nu pot să nu salut cu toată sinceritatea înmânarea distincţiei Pro Urbe fostului prefect al judeţului, Gheorghe Tatu. Chiar dacă fizic, dl. Tatu s-a mutat mai aproape de crestele Făgăraşului, sunt convins că inima lui se împarte între cele două locaţii. Nu-i bai, e o inimă suficient de mare încât să ajungă şi pentru Avrig, şi pentru Sf. Gheorghe.

Dumitru Manolăchescu

Dacă tot l-am mediatizat excesiv pe instigatorul Csibi (îmi pare rău, n-am reuşit să sar peste momentul ofensator), nu pot să nu salut cu toată sinceritatea înmânarea distincţiei Pro Urbe fostului prefect al judeţului, Gheorghe Tatu. Chiar dacă fizic, dl. Tatu s-a mutat mai aproape de crestele Făgăraşului, sunt convins că inima lui se împarte între cele două locaţii. Nu-i bai, e o inimă suficient de mare încât să ajungă şi pentru Avrig, şi pentru Sf. Gheorghe.

M-a bucurat gestul Consiliului Local, după cum m-a bucurat gestul societăţii civile româneşti, care cu acest prilej şi-a mai spălat din păcate. Indiferent de premier, de guvern, de Putere, Gh. Tatu a fost şi este un om al cetăţii, mai apropiat de oamenii de rând decât alţi posesori de funcţii importante, dinainte sau de după el. Aşa că ideea de a-i recunoaşte meritele în generarea binelui colectiv, atât cât s-a putut şi aşa cum s-a putut face treaba asta la momentul respectiv, vine ca un lucru de o normalitate evidentă. Dar normalităţile astea atât de evidente trec de multe ori pe lângă noi, pe lângă voi, pe lângă ei fără să fie observate de cine trebuie. Trecerea lor devine, apoi, cu timpul o povară pe care anii o dezvoltă, o inflamează şi e meritoriu că societatea noastră civilă a găsit şi bobul de grâu în marea de neghină...

Fostul prefect Gheorghe Tatu a rămas un autor de „cimilituri”, el fiind, dealtfel, un povestitor ratat. „Recreaţia mare”, despre care amintea cu oarecare tristeţe, ne pândeşte pe toţi, inexorabil, în vreme ce ne omorâm timpul cu socoteli aritmetice: adunăm aici, scădem dincolo, înmulţim şi mai ales împărţim. E important să reuşeşti să termini de socotit în timp util, restul seamănă cu recreaţiile mici în care nu ai timp să te bucuri de pacheţelul cu merinde pus de mama acasă...

Dl. Tatu a ştiut şi ştie să se bucure de viaţă, după ce a trăit momente în care a văzut... „recreaţia mare” cu ochii. Nu ştiu cât de bun prefect a fost, nici nu ştiu cum se măsoară exact virtuţile profesionale ale unui prefect, dar ştiu că era şi este o persoană extrem de calmă şi răbdătoare, drept pentru care lumea amărâtă găsea la el un cuvânt bun şi-un sfat util. În esenţă, dl. Tatu are un loc bine definit în galeria prefecţilor covăsneni de după Revoluţie.

Mă bucur că e sănătos şi că şi-a păstrat umorul şi disponibilitatea oratorică. Mă bucur, de asemenea, că distincţia „Pro Urbe” – care, orice-ar spune detractorii, este ceva mai mult decât frecţia la piciorul de lemn – a ajuns la o personalitate animată permanent de o gândire pozitivă. (N-o să-i placă d-lui Tatu cuvântul „personalitate”, cum nici mie nu-mi place, dar, vorba lui Toma Caragiu, n-am găsit altă rimă...).

Şi încă ceva, ca să nu se interpreteze aiurea: acest text este un laudatio, nu un panegiric. Un laudatio pe care Gheorghe Tatu îl merită cu prisosinţă şi care nu se încadrează la capitolul atât de detestat „reclamă politică mascată”, pentru simplul fapt că dl. Tatu nu mai face politică. Ceea ce îi conferă o calitate în plus.