Dumitru Manolăchescu

Suntem dominaţi de o stare de expectativă frustrantă, privim cu obosită speranţă către ziua de mâine, aşteptând de la alţii minuni şi miracole după ce unul din preşedinţii acestei ţări ne-a asigurat că nu vor mai fi români de sacrificiu, iar altul ne-a urat atât de convingător că vom trăi bine încât noi, ca proştii, l-am şi crezut! (Cel de-al treilea prezident, primul în ordine cronologică post-revoluţionară, nu ne-a asigurat nimic şi nu ne-a promis nimic pentru că era atât de sărac şi cinstit încât a trebuit să-l întreţinem noi vreme de trei mandate...).

Aşteptăm, cum ziceam, miracole de la alţii. De la guvernanţi în mod special. De la Putere. Care Putere, niciodată bună, întotdeauna proastă pentru cei mulţi, a făcut şi face tot ce poate ca să ne ţină gârbovi sub papuc. Gârbovi, flămânzi şi cât mai duşi la biserică, unde preoţii ne învaţă să întoarcem creştineşte şi celălalt obraz... Dintr-un popor nostalgic-fatalist am devenit un electorat credul şi uşor de manipulat. Ăştia suntem, chiar dacă ne iluzionăm cu gândul că oglinda deformează.

De generaţii întregi nu trăim, ci vegetăm. Nu, nu chiar toţi, există şi învingători printre vegetalii mioritici. După 1989 au apărut excepţiile de la regulă, cei care au fost suficient de nebuni ca să dispreţuiască nu doar convenienţele şi tradiţia, ci şi legea de cele mai multe ori, făcând bani buni din piatră seacă (a se vedea, de pildă, bordurile din marile şi micile oraşe...). Dar nicio idee de afaceri n-a putut fi realizată numai prin forţe proprii. A fost nevoie de sprijin politic. De unde? De la partidele aflate la Putere, desigur, de la răul-necesar al oricărei democraţii. Iar partidele s-au grăbit să ofere sprijin selectiv oamenilor cu bani sau cu idei care aduc bani. Aşa au apărut întreprinzătorii gen Umbrărescu, Căşuneanu, firma Zeus de la Argeş, oameni implicaţi în afaceri extrem de prospere cu statul în toate guvernările, sub toate partidele. Ei au descoperit reţeta succesului în afaceri: nu cotizezi la un singur partid, cotizezi la toate. Adică eşti imparţial, ca românul, sau ca un automat de cafea: pui aceeaşi cafea, acelaşi zahăr şi aceeaşi apă şi-ţi iese obligatoriu aceeaşi cafea...

Eu cred că nu există afacere de succes major în România fără intervenţie politică, măcar la început de drum, când e mai greu. E bine, e rău, e de apreciat, e de condamnat? Nu ştiu să răspund. E ca şi veşnica dilemă a alegerii primarilor: ce primar vrei să ai (în Sf. Gheorghe, de pildă): unul care fură pentru el şi-ai lui, dar reuşeşte să facă multe lucruri bune şi pentru comunitate (Solomon de la Craiova, Nicolescu de la Argeş - pentru că nu doar de primari e vorba, Ştefan de la Neamţ şi atâţia alţii), sau unul care nu fură, e cinstit şi sărac, dar nu face nimic nici pentru comunitate? (Albert Almos mi s-a părut a fi unul dintre ei, chiar dacă unii mă vor contrazice pentru sintagma „cinstit şi sărac”, Ioan Ghişe, fostul primar de Braşov, este alt exemplu ce-mi vine în minte...). Aţi înţeles, cu siguranţă, că starea vegetală în care unii dintre noi trăiesc de când se ştiu exclude variantele mai puţin probabile: să nu fure şi să lucreze pentru comunitate, ori să fure şi să nu facă nimic pentru localitate sau judeţ (cea din urmă nu-i deloc puţin probabilă, dar hai să gândim pozitiv!).

Nu întâmplător i-am adus pe „aleşi” în discuţie, ei demonstrează că nu vegetează, dovedind prin fapte că funcţiile cu implicare politică sunt nişte vaci cu uger bogat, numai bune de muls. Este o altă realitate crudă căreia ne-am supus vreme de 21 de ani post-decembrişti. Şi căreia, din câte îmi dau seama, i ne vom supune în continuare. Indiferent ce partide, de stânga sau de dreapta, vor veni sau vor rămâne la Putere, ecuaţia afaceri-politică va fi rezolvată în acelaşi fel, selectiv şi elitist, cu grave carenţe de memorie când vine vorba de „cu poporul şi pentru popor”...

Revenind la tristeţile dintâi, pe care le-am cam pierdut pe drum, trebuie să recunoaştem că, obosiţi să reziste asaltului nemilos al cenuşiului cotidian, mulţi au încetat să spere că mâine este o altă zi, poate mai frumoasă. La fel de valabilă este, însă, şi cealaltă ipostază, a celor şi mai mulţi care, cu ochii şi urechile pâlnie la promisiunile făcute întotdeauna pentru mâine-poimâine-răspoimâine, uită să se bucure de ziua de azi, să trăiască clipa cea repede.

Morala poveştii, dacă există cumva vreuna, ar fi să ieşim din starea contemplativ-nostalgică în care ne bălăcim cu vinovată plăcere, să nu mai aşteptăm miracole de la nişte pasageri aflaţi întâmplător în trenul Puterii, să ignorăm promisiunile politicienilor şi să nu ne mai facem că lucrăm, cu gândul la dulcea răzbunare de la urnele de vot... Nu foloseşte la nimic dacă vom continua să vegetăm fatalist-mioritic.