Dumitru Manolăchescu

Nu vedeţi legătura?! Nu se poate, şi Cristi Borcea ştie că aurul aduce fericirea pentru săracii pensionari. Dar nu-i chiar atât de simplu, v-aţi prins că nu despre asta-i vorba, altfel nu mă legam de subiect.

Aşadar, e ceva mai complicat de stabilit legătura între exploatarea cu sau fără cianuri a aurului de la Roşia Montană, starea de fericire a românilor şi lipsa cronică de bani cu care statul român trebuie să-şi achite datoriile către pensionari şi bugetari (adică pensii şi salarii, la care eu aş adăuga şi ajutoarele sociale). A încercat s-o facă preşedintele Traian Băsescu, ducându-se la Roşia Montană şi susţinând în faţa câtorva sute de oameni nefericiţi nevoia de implicare rapidă a statului român în exploatarea acelui zăcământ. Ideea nu este că aurul de la Roşia ar umple sacul bugetar şi-ar rezolva problema celor 4,9 milioane de pensii pe care acum statul le plăteşte împrumutându-se la bănci, ci că românii trebuie să-şi creeze locuri de muncă dintr-o activitate care poate aduce profituri substanţiale statului. Altfel spus, de ce să nu exploatăm acest aur, dacă tot ni l-a dat Dumnezeu?

Dacă ar fi să mă-ntrebe cineva, eu aş zice că-i bine să-l exploatăm. Mulţi spun „Da, dom’le, dar s-o facem noi, românii, să luăm noi tot profitul, să nu-l dăm firmelor străine şi noi să rămânem în pagubă”.  Bun, de acord, aşa e, foarte patriotic gândit, dar cu ce tehnică şi cu ce fonduri şi cu ce specialişti şi cu ce firme româneşti să facem noi treaba asta? Că nu le-avem, iar dacă le-avem... nu ştiu cum să o spun mai elegant, dar eu m-am săturat de hoţiile reprezentanţilor statului român, nu mai vreau şi nişte hoţi autohtoni privaţi nepricepuţi, care să mai distrugă şi mediul înconjurător – pentru că, orice-ai face, tot cu cianuri trebuie să lucrezi. Este motivul pentru care, dacă trebuie să ne folosim bogăţiile naturale, atunci aş prefera ca aurul să fie scos la lumină de nişte oameni care ştiu cum se face treaba asta şi care, eventual, fură mai puţin decât românaşii noştri, buni şi adevăraţi creştini.

Fără îndoială, există şi argumente împotriva exploatării ACUM a aurului de la Roşia Montană. Cele mai multe sunt legate de prezenţa cianurilor şi efectul lor asupra mediului. Contestatarii proiectului au şi ei dreptatea lor şi nu pot fi ignoraţi. Printre ei se află şi academicieni, oameni de ştiinţă, nu doar ONG-uri mai mult sau mai puţin interesate financiar în demolarea lui. Ce mă supără este prezenţa printre aceştia a ministrului Mediului, dl. Laszlo Borbely. Care ar trebui să tacă, atâta vreme cât o ditamai Agenţie de Protecţie a Mediului, aflată în subordinea Ministerului dumisale şi condusă, până mai ieri, de un apropiat din partidul dumisale, dl. Iosif Nagy, n-a fost în stare să facă un raport corect şi bine documentat asupra situaţiei emisiilor de gaze cu efect de seră din România, prilej cu care ţara noastră a pierdut câteva sute de milioane de euro pe care le-ar fi putut câştiga prin vânzarea unor certificate de acest gen. Aşadar, nu dl. ministru Borbely este omul care să se opună proiectului Roşia Montană pentru că ar dăuna mediului. Şi gazele de seră dăunează, dom’ ministru, şi activitatea silvică a d-lui Verestoy a dăunat şi dăunează profund mediului, dar n-aţi suflat niciodată o vorbă despre cât de goale rămân pădurile României după ce pe deasupra lor trece „uraganul” Verestoy, care le duce direct în Ungaria, sub formă de lemn neprelucrat. Cât despre demisia d-lui Nagy de la conducerea Agenţiei de Mediu şi înlocuirea lui cu dl. Akos, asta chiar că nu ne încălzeşte cu nimic!

Ne-am lămurit cum e cu aurul şi importanţa lui pentru bunăstarea pensionarilor României. Sau nu ne-am lămurit, dar măcar am spus ce aveam de spus. Dar fericirea, care-i treaba cu fericirea? De unde apare ea în context? Păi iată de unde: un institut prestigios altfel, Gallup, a pus întrebări peste întrebări şi-a aflat că românii sunt printre cei mai nefericiţi oameni de pe pământ. Starea lor de nefericire este cuantificată la doar 16%, adică doar 16 români din 100 spun că sunt fericiţi. La fel cu vietnamezii. Suntem mai fericiţi cu doar două procente decât somalezii, irakienii, libienii, uzbecii şi cei din Bangladesh. Motivul nefericirii româneşti este lipsa banilor. La ceilalţi probabil că în cauză sunt războaiele, foametea cronică sau lipsa apei potabile.

Cum să fie posibilă, totuşi, atâta nefericire cauzată de lipsa banilor într-o ţară profund creştină cum este România? Şi cum să nu aibă românii bani când în capitala ţării lor, Bucureşti, se construieşte o uriaşă Catedrală a Mântuirii Neamului? Să fie ăsta un semn că banii bunilor creştini români se duc către Mântuire, nu spre nevoile de fiecare zi ale atâtor nefericiţi bicisnici?! Se prea poate, dar întrebările persistă.