EDITORIAL - „Tratament” englezesc pentru bolnavii de autism politic
Dumitru Manolăchescu
E foarte greu să suporţi cu indiferenţă haosul violent produs de turma sălbatică de tineri incendiatori care devastează centrul Londrei în fiecare noapte. Pentru englezi cred că este un supliciu şi să dea drumul la televizor, dar-mi-te să iasă pe străzile invadate de bandele de hooligans. Ce s-a defectat la britanici? De ce li s-a stricat ceasul...? Cutremurul de la ei în materie de bună rânduială publică seamănă cu falimentul unei bănci elveţiene bine cotate. Priveşti, înghiţi în sec şi nu-ţi vine să crezi; ce se întâmplă, de fapt, cu oamenii ăştia?!
Întrebare grea, fără răspuns imediat. Sau, oricum, fără un răspuns edificator, că altfel încercăm fiecare să ne dăm cu părerea, este un subiect peste care nu poţi să treci nepăsător. N-am reacţionat la fel cu 5-6 ani în urmă, când la Paris se petreceau aceleaşi scene de violenţe de stradă, având însă o pronunţată tentă etnică. Acum, la englezi, nu-i la fel, împuşcarea acelui tânăr de către poliţişti, cu sau fără motiv întemeiat, n-a fost decât flacăra care a aprins fitilul, condiţiile revoltelor erau coapte în cenuşiul vieţii cotidiene, fără speranţe de mai bine, dintr-o bună parte a societăţii englezeşti. Revolte aparent inexplicabile, tinerii englezi nu mor de foame ca africanii, ajutoarele lor sociale funcţionează, chiar dacă nu la fel de eficient ca înainte de criză. E drept, însă, că şi aşteptările britanicilor sunt cu totul altele.
Spuneam, cândva, că va veni vremea când politicienii vor trebui să gândească soluţii nu pentru liniştea şi bunăstarea lor, ci pentru traiul decent şi o cât de mică speranţă de mai bine a celor mulţi şi săraci. Nu ştiu dacă asta se numeşte comunism, socialism, social-democraţie sau liberalism. Nu mă interesează culoarea politică a unei asemenea gândiri. Dar iată că trăim, acum, efectele orbirii şi suficienţei politice a partidelor care guvernează doar pentru ele, nu şi pentru cei pe care-i conduc. Violenţele şi haosul din Anglia sunt doar începutul, criza economică, speculaţiile nesfârşite şi populismul deşănţat al politicienilor de pretutindeni îşi vor prezenta efectele în „spectacole” de gală care vor acoperi zgomotul tulburărilor acestei veri londoneze. Se va putea şi mai rău decât e acum în Anglia şi rău facem dacă nu suntem conştienţi de pericolele pe care o politică autistă le poate induce într-o societate românească neaşezată, necoaptă şi „fără prinţipuri”, cum ar spune Caragiale.
Pentru că încep să se vadă efectele promisiunilor fără acoperire. Încep să-şi arate colţii gurile mari ale celor care nu ezită să se vândă şi pe ei ca să ajungă şi apoi să reziste cât mai mult la Putere. Au făcut-o toate guvernele post-decembriste, toţi premierii au aruncat cu pomeni electorale în populaţie, ameţindu-ne cu promisiuni fantasmagorice. În contul ultimelor promisiuni făcute de premierul Tăriceanu plătim şi acum şi vom mai plăti câţiva ani buni. Dacă n-ar fi venit criza, Emil Boc şi coaliţia aflată acum la guvernare ar fi făcut exact acelaşi lucru, jucând cu condamnabilă inconştienţă pe cartea populismului. Criza le-a descoperit noilor guvernanţi soluţii de austeritate. Din păcate, criza nu le spune şi până unde merge răbdarea populaţiei sărăcite şi, mai ales, nu i-a învăţat cum să le explice românilor că e rău azi pentru ca mâine să fie bine.
De fapt, lumea nu pricepe de ce unii au totul şi alţii n-au nimic! Nu-i şi el om ca şi mine?! De ce să aibă el insule şi iahturi şi eu să nu am ce mânca?! Pildele Mântuitorului îi ajută să se revolte pe cei care nu găsesc răspunsuri la aceste întrebări. Dreptatea şi echitatea socială nu sunt doar vorbe, ele încep să capete contururi şi scopuri precise. Nu avem voie să guvernăm doar pentru noi şi-ai noştri, suntem condamnaţi să guvernăm pentru binele tuturor.
Nu am prea mari speranţe că lecţia londoneză va servi la ceva partidelor politice româneşti. Ele suferă demult de autism şi nici măcar nu-şi dau seama ce boală au. E la fel de adevărat, însă, că electoratul le oferă mediul perfect pentru ignorarea afecţiunii fără nicio suferinţă vizibilă. Altfel spus, la ce bun să-i băgăm în seamă dacă tot ne (sau nu ne) votează?! O gândire departe de valorile creştine, foarte asemănătoare somnului născător de monştri. Un soi de gândire suferind de autism politic şi social, extrem de periculoasă într-o lume care aşteaptă cu nervii încordaţi cea de-a treia sau a patra criză majoră: criza socială. Vă daţi seama ce ne aşteaptă pe noi în situaţia în care jumătate din clasa politică îndeamnă făţiş la revoltă armata de nemulţumiţi şi defavorizaţi ai soartei?!