Daniel Şanta

Cu aproximativ o lună în urmă m-am confruntat cu o perioadă mai dificilă, marcată de multă suferință, care a dus până la urmă la o intervenție chirurgicală. Am depășit-o cu bine conștient că am fost mereu însoțit de o protecție înaltă, de neprețuit pentru care îi mulțumesc celui de Sus. Putea fi și altfel. Nu-mi face plăcere să vorbesc despre suferință, dar consider că e o îndatorire și misiune, de fiecare dată când avem posibilitatea să studiem fațetele și aspectele subtile ale suferinței, care este în același timp o realitate, o problemă și o taină (cum spunea părintele Teofil). Le-am spus tututor celor care au participat la Sfântul Maslu de la Biserica din Vâlcele duminica aceasta (la invitația Părintelui Ioan Tămaș) că fiecare dintre noi la nivel individual încearcă, măcar în momentele de cumpănă, să deslu șească un răspuns cât mai apropiat de adevăr la întrebări precum: De ce eu? De ce acum? De ce atât de crunt și multe altele... Răspunsurile sunt diferite. Asta pentru că și în cazul acestui subiect, adevărul nu e niciodată pur și niciodată simplu, cum spunea Octavian Paler. Toți oamenii sunt supuși suferinței, într-un fel sau altul, la un moment dat. Niciodată nu vom suferi la fel, nu vom răspunde la fel suferinței și nu vom putea s-o depășim la fel. Astfel încât ne vom raporta la ea, la cauzele și la urmările ei, în moduri diferite.

Testele, încercările, greutățile sunt cele care individualizează omul și îl evidențiază. Cu alte cuvinte ele determină dimnesiunea lui spirituală. Ele scot la iveală adevărata natură a sufletului său. Toate aceste încercări și momente de cumpănă ne întăresc și ne șlefuiesc, ne ajută în devenirea noastră ca oameni. Suferința ne arată de multe ori lucruri mult mai importante și mult mai profunde, pe care în momentele de veselie nu suntem capabili să le apreciem. Un proverb japonez spune: „Când casa mi-a ars și s-a făcut scrum, am putut privi în sfârșit luna și măreția ei”. Avem nevoie de multe ori de suferință, de momente grele, pentru a aprecia binele cotidian.

Deși ar trebui să vorbesc dintr-o perspectivă laică, nu pot să dezbat acest subiect fără Dumnezeu. Pentru că așa cum se spune, sunt două lucruri pe care oamenii nu le pot face fără Dumnezeu: să crească copii buni și să suporte o mare suferință.

Dumnezeu ne șoptește prin intermediul bucuriilor, ne vorbește prin intermediul conștiinței și strigă prin intermediul durerii. Durerea este megafonul prin care Dumnezeu se adresează unei lumi surde, spunea scriitorul C.S. Lewis. Puterea suferinței este demonstrată de foarte multe elemente și am să vă dau un singur exemplu: Oamenii care suferă împreună capătă legături sufletești între ei mult mai puternice decât oamenii care se bucură împreună.

Sigur că această suferință, puterea ei, dimensiunea ei, capătă amploare diferită în funcție de fiecare dintre noi și ne determină măreția. Cu părere de rău spun că mulți din cei ce trăiesc azi nu ştiu să sufe re și nici nu conștientizează până la un moment dat suferinţa veritabilă, nici foamea, nici moartea, nici durerea. Toate au ajuns să fie sentimente de suprafaţă. Compătimirea, mila, bunătatea?

Nici pe acestea nu le cunosc. De ce trăim într-o societate din ce în ce mai rece și mai străină? Pentru că cine nu a suferit, nu ştie să iubească, nu ştie ce înseamnă să fie bun, să aibe milă. Nu are cum să se desăvârșească. Sunt însă și oameni care suferă o viață întreagă pentru credința lor, pentru o idee revoluționară sau pentru un scop nobil. Și nu cedează nici o clipă. Iar pe aceștia îi admir extraordinar. Foarte probabil în ziua judecății, Dumnezeu nu ne va verifica nici diplomele, nici medaliile sau titlurile de onoare, ci mult mai sigur cicatricile, urmele de pe suflet, care ne definesc.

Dacă suferi, mulțumește-i lui Dumnezeu, este un semn cert că încă ești viu, ceea ce e de neprețuit. Niciodată Dumnezeu nu va îngădui o suferință dacă ea nu-și are motivul, rostul, chiar dacă noi nu-l știm. Nu uitați în fiecare clipă că lumea este plină de suferință, dar la fel de plină de oameni care o înfruntă și o depășesc.