N-am făcut niciodată un secret din faptul că îmi place să merg cu trenul, iată că o afirm astăzi și în scris. Ceea ce nu știe multă lume, iar cei care știu nu pricep, este faptul că ador să merg cu... personalul.

Și nu mă refer aici nici la garniturile private și nici la distanțele mici, mă refer la trenul personal albastru, cu uși care se deschid la buton, care au, ce-i drept, scaune incomode (dar, nu-i așa, și trenul rapid le are) și care de vreo 5 călătorii încoace ajunge cu 3 minute mai repede la destinație.

După încercări obositoare și costisitoare de a ajunge fără nervi întinși la maxim acasă, am încercat și această variantă care s-a mulat perfect pe sufletul meu.

Motivele acestei potriviri sunt diverse iar unele, recunosc zâmbind, de-a dreptul copilărești.

Aleg să călătoresc așa spre casă în primul rând pentru că nu este „trendy” să mergi cu trenul personal (glumesc, cred), e ca și cum ai spune în mijlocul unui club de fițe că îți place Mirabela Dauer. Toți se uită ciudat la tine și superior chiar dacă și acum le sună plăcut în cap fotoliul din odaie.

Pentru că prefer oamenii simpli în locul celor care se dau complicați, pentru că suport mai bine o conversație de 4 ore despre familie, politică sau traiul greu decât să aud sonorul dat tare de la un film pus pe un laptop care nu are atașate căști, dar și pentru că într-un asemenea tren am timp și stare să stau cu mine, să-mi scriu, să ascult muzici, să privesc mai îndeaproape cât de frumos și de leneșă aleargă natura prin fața mea.

Ştiu prea bine, contraargumentele la înșiruirile mele pot fi multe, diverse și pertinente, dar voi zăbovi asupra unui singur aspect adus în discuție mereu de către cei care află această nebunie a mea. „Nu pot să merg într-un tren în care se mănâncă semințe”, ăsta este unul din motivele aruncate într-o discuție de acest fel. Aș pune semn de râs, zău, da' nu știu de unde. Oi fi un caz izolat, dar n-am văzut niciodată pe cineva mâncând semințe în trenul cu care circul eu, dar ca să confirm această temere și să-i dau un fundament, promit că data viitoare cumpăr o sacoșă de un leu din alimentul amintit, preferat pe stadioane și în parcuri, și servesc toată populația din compartiment. Nu vorbesc serios, în mod evident, sacoșe de un leu nu se mai găsesc.

Acum când recitesc rândurile așezate mai sus mă amuz, ai spune că este de-a dreptul o reclamă mascată aici, o încercare de a muta oamenii cu gândul și cu fapta și spre altceva, de a-i reîntoarce spre ceva ce-a fost și acum este dat deoparte, dar ar fi o mare greșeală. N-aș putea să fac lobby pentru o călătorie lungă, pentru o variantă fracționată de a ajunge într-un loc (trenurile personale directe spre Sfântu Gheorghe din orașe mari lipsesc) și pentru un ceva atât de demodat și de albastru cum este un tren personal.

În încheiere am să vă spun și un secret. Recunosc, călătoresc cu trenul personal și pentru că am de dezlegat un mare mister, și anume de ce ar pune cineva în funcțiune aerul condiționat când afară e totul alb și înghețat?

Ei bine, până lămuresc asta, și până vine vara, voi ajunge cu 3 minute înainte la locul de destinație pentru că îmi place Mirabela Dauer.