După 16-17 decembrie stăteam cu urechea pâlnie la Radio Europa Liberă, post bruiat din greu dar detectabil, totuşi, dacă aveai răbdare – pe vremea aceea se mai găseau şi ţigări „Carpaţi” bune, aşa că le-aveam pe toate. Oamenii de-acolo ne vorbeau despre masacrele de la Timişoara, despre morţi şi răniţi, despre lupte de stradă şi-un pastor reformat, unul Tokes. Am ştiut, atunci, că Ceauşescu nu va rezista dacă a ordonat să fie omorâţi manifestanţi. Parcă în replică la ce auzeam la „Europa Liberă”, în redacţie la „Cuvântul nou” se primiseră dispoziţii clare de la Secţia propagandă a Comitetului judeţean de partid: mergeţi prin întreprinderi şi daţi glas ataşamentului neţărmurit al muncitorilor şi intelectualilor din fabrici şi uzine faţă de politica PCR şi conducătorul său iubit, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Nu s-au dus cu toţii pe teren, unii dintre colegii mei au sunat doar pe la secretarii de organizaţii de bază şi-au cerut nişte nume de oameni; restul era simplu, textele se scriau singure, descoperiserăm de multă vreme „arta plagiatului” în slujba partidului atotputernic. Oricum, n-a fost nevoie de contribuţia mea, eram cu un picior în ghips după o accidentare la genunchi – nu c-aş fi scris cu piciorul, dar aveam concediu medical şi stăteam acasă, încă nu se practica scrisul de la domiciliu...

Pe 21 decembrie, când la Bucureşti mureau oameni împuşcaţi sau zdrobiţi de şenilele tancurilor, în Sf. Gheorghe încă era linişte. O linişte aparentă, se vedea cu ochiul liber că oamenii aşteptau ceva, nimeni nu ştia exact ce, dar Ceauşescu vorbise deja despre „antirevoluţionarii” şi „slugile capitaliştilor” de la Timişoara, aşa că lucrurile începeau să capete contur. Era greu să mai revii la ce-a fost după ce-ai ordonat să se tragă cu muniţie de război în propriul popor. La „Europa Liberă” se vorbea despre iminenta prăbuşire a sistemului represiv  organizat de Ceauşescu.

Pe 22 decembrie încă eram cu piciorul drept în ghips. După ora 10 dimineaţa am auzit de pe balcon un vuiet surd venit de pe actualul bulevard 1 Decembrie. Nu ştiam despre ce-i vorba, dar am bănuit că se-ntâmplă lucruri de la care nu pot lipsi. Mi-am tăiat la repezeală ghipsul cu un cuţit şi-am ieşit şi eu în stradă. Am urmat coloana manifestanţilor de la IMASA şi IAME, cei mai mulţi şi mai gălăgioşi, care au ocupat piaţa din faţa fostului Comitet judeţean al PCR, actuala Prefectură. O mulţime imensă de oameni strigând cu jumătate de gură „Jos dictatura”,”Jos Ceauşescu”. Pe la prânz, când cuplul Ceauşescu a părăsit clădirea CC cu elicopterul, strigătele se auzeau mult mai clar şi mai răspicat, oamenii şi-au dat seama că nu mai există cale de întoarcere pentru Ceauşescu. Am început să ne îmbăţişăm, am văzut atunci, pentru prima şi ultima oară în Sf. Gheorghe, o fraternitate interetnică reală, neimpusă, neorganizată. Eram doar noi şi libertatea noastră, o libertate căreia nu apucase nimeni să-i pună căpăstru în armoniile vreunei limbi majoritare sau în culorile flamurii vreunui Ţinut autonom. Tot atunci am văzut în piaţă tineri necunoscuţi care vorbeau mulţimii, îmbărbătând-o şi mobilizând-o. N-am aflat niciodată de unde veneau şi cine erau, au dispărut la fel de subtil cum au apărut.

S-au făcut, apoi, şi s-au desfăcut multe alianţe şi cabinete ad-hoc. S-a mers pe la casele, în pivniţele şi cămările foştilor şefi de la Judeţeana PCR, s-au confiscat tot felul de băuturi, s-a îmbătat multă lume. Şi cu vorbe, şi cu whisky. S-au format conduceri provizorii, ziarul şi-a schimbat brusc atitudinea, lucru absolut normal. Dar, din senin, a început să se tragă. Nimeni nu ştia de unde veneau gloanţele. Scoteam ziarul păziţi de gărzile patriotice, dar gloanţele ne şuierau pe la urechi în fosta Tipografie din Cartierul Simeria. De unde arme şi gloanţe? Păi la sediul „noii ordini revoluţionare” se consumase un dezmăţ în toată regula cu AKM-urile, se dăduseră Kalajnicoave fără nici un buletin, ajungea doar să stai la coadă şi puneai mâna pe-o armă şi două-trei încărcătoare pline. Cum să nu tragă orbeţii dacă se anunţaseră „tancuri şi trupe ruseşti dinspre Chichiş” şi „paraşutişti arabi dinspre Vâlcele”?!

„Teroriştii” erau peste tot şi nicăieri. Dacă te supăra sau te înjura cineva, ajungea să-l arăţi cu degetul şi să strigi „teroristul!”. Dacă avea ghinionul să fie şi brunet cu părul sârmos, era linşat în câteva minute. Era să se-ntâmple în faţa mea, în ziua de Crăciun, cu Viorel Radu, comandantul grupei de gărzi patriotice care apăra Tipografia şi Spitalul. Cred că v-am mai povestit întâmplarea asta, norocul lui Viorel a fost că l-au băgat repede într-o maşină nişte subofiţeri şi-au plecat în trombă.

Din fericire, n-au venit teroriştii de niciunde, în schimb de tras s-a tras şi atunci, şi tot timpul după aceea până când au fost executaţi dictatorul şi soţia lui. În toată nebunia creată de anunţurile panicarde venite de la conducerea provizorie a judeţului, împănată cu oameni din armată, puteau muri fără nici o vină mulţi covăsneni, întâmplarea şi norocul au făcut să nu fie decât doi morţi şi câţiva răniţi. Şi mulţi, foarte mulţi revoluţionari. Unii pe merit, cei mai mulţi fără, dar asta-i altă istorie pe care nimeni n-o va descurca vreodată.

Astea au fost, foarte pe scurt, feţele văzute şi nevăzute ale „revoluţiei” din Sf. Gheorghe. După o vreme mi-am dat seama ce manipulare grosolană suferisem, dar, vă rog să mă credeţi pe cuvânt, atunci totul părea al dracului de real... N-am să uit niciodată ce feţe au făcut colegii mei din redacţie şi tipografie, când le-am comunicat „ordinul” pe care îl primiseră voluntarii înarmaţi cu AK 47: „Ocupaţi poziţii de luptă pe aliniamentul stadionului. Rezistaţi cu orice preţ desantului de paraşutişti terorişti arabi dinspre Vâlcele”. Am auzit vorbele astea cu urechile mele, întâmplător eu răspunsesem la telefonul care suna încontinuu la biroul redactorului şef. N-am ştiut niciodată cine a fost la capătul celălalt al firului, n-am avut timp să-l întreb cum îl cheamă, a închis foarte repede, nu înainte să mă-ntrebe dacă am înţeles ordinul... „’ţeles să trăiţi!”. Tot ce-am mai reuşit să fac a fost să-mi sun soţia şi să-i spun, cât am putut de calm, să nu mă aştepte prea curând acasă. Făcusem armata la „trupă”, trăsesem cu arma, ştiam ce înseamnă frica şi mobilizarea la ordin, dar niciodată n-am simţit senzaţia din seara aceea de decembrie: o stare de leşin, combinată cu nepăsarea în faţa unei morţi iminente – un fel de „fie ce-o fi”...