În timpul pandemiei cu care ne-am confruntat recent, presa scrisă şi audio-vizuală a făcut nişte incursiuni speciale prin vremuri, pentru a vorbi despre cele mai grave epidemii din istorie. Au existat şi vremuri lovite de o epidemie care nu face parte din topul celor mai grave boli, dar care a rămas pînă astăzi o complicată suferinţă, de multe ori copleşitoare. Este vorba de o boală care făcea ravagii mai ales în rîndul soldaţilor ce luptau departe de casa/ţara lor, o boală pe care medicul alsacian Johannes Hofer a botezat-o cu numele de nostalgie, în teza sa Disertatio medica de nostalgia, susţinută în 1688 la Universitatea din Basel. Noul termen medical propus de Hofer este o combinaţie între două cuvinte din greaca veche: nostos (întoarcere) și algos (durere, suferință, tristețe). Din această suferinţă provocată de dorinţa reîntoarcerii în spaţiul unde ai trăit un timp, care de la distanţă ţi se pare cel mai fermecător-tulburător timp posibil, aşadar din această adîncă emoţie dulce-amăruie ce ne mînă în căutarea unui timp pierdut, s-a născut şi cartea lui Cornel Dimovici, Iluzia reîntoarcerii, apărută în primăvara lui 2022 la Editura ARTprinter din Sfîntu Gheorghe.

Născut la Arad, în 1942, Cornel Dimovici este un medic care pe la mijlocul anilor ‘70 a primit azil politic în Republica Federală Germania, stabilindu-se în Wiesbaden, unde este şi astăzi medic chirurg şi urolog. Dar la întrebarea referitoare la profesie, Cornel Dimovici răspunde mai degrabă că este scriitor, căci scrisul este primul şi marele său refugiu, un refugiu interior legat profund de un alt refugiu, exterior, care este Comandăul din Secuime, fabulosul sat din vîrf de munte, unde tînărul absolvent al Facultăţii de Medicină din Cluj şi-a început, în 1968, meseria de medic, dar şi pe cea de scriitor. Apărut la sugestia şi sub îngrijirea Luminiţei Cornea, care semnează şi prefaţa, volumul Iluzia reîntoarcerii este o antologie de texte, cu intenţia de a reface drumul scriitorului Cornel Dimovici, începînd cu primele sale scrieri, publicate în cotidianul „Cuvîntul Nou” din Sfîntu Gheorghe, pînă la povestiri, poeme şi fragmente din cele două romane publicate după 1989, în România şi Germania.

Cornel Dimovici este un medic bolnav de nostalgie, care toată viaţa a încercat a se vindeca scriind. Din volumul Iluzia reîntoarcerii, cel mai mult mi-au plăcut povestirile şi poemele care depun mărturie despre amăgirea unui dezrădăcinat că mai are timp pentru reîntoarceri, regăsiri, începuturi. „De fapt nu mai avem timp”, descoperă medicul-scriitor în povestirea Refugiul. Amăgirea că mai avem timp este iluzia supremă despre care, de-a lungul secolelor, au tot scris marii gînditori şi scriitori. Şi cu toatea astea, nu e om să nu fi trăit mînat de această supremă iluzie, că mai avem timp să ne împlinim dorinţe mereu amînate, inclusiv şi mai ales dorinţa de a ne reîntoarce în cele mai dragi spaţii de refugiu, acolo unde ceva din fiinţa noastră a rămas captivă. Şi Cornel Dimovici se reîntoarce în Castelul din Comandăul tinereţii sale, refugiul din Secuime „unde s-a căutat pe sine însuşi, încăpăţînat şi orb, şi s-au scurs anii aceia nebuni ai tinereţii tale, îi reîntîlneşti pe toţi, aproape pe toţi, însă pe tine, nu”. Pe tine nu, jucătorul-visător din tinereţe nu-l mai poţi întîlni niciunde şi niciodată. Iluzia supremă că mai avem timp nu se poate destrăma citind teoriile despre această amăgire veche de cînd lumea, nu se poate destrăma decît descoperind pe cont propriu că nu poţi recupera nimica din timpul pierdut şi nimica din ceea ce ai fost odată.

„Rădăcinile le cari cu tine, / copac plimbător, / exotic şi fără fructe./ Şi uscîndu-te,/ ai vrea să cauţi poiana/ de unde ai pornit. Însă geografia s-a schimbat / şi nu mai recunoşti / meleagurile de unde ai plecat.” (Rădăcini, iunie 1997). Cornel Dimovici este un „copac plimbător”, care în tinereţe şi-a înfipt pentru o vreme rădăcinile în Comandău şi Ozun, iar cînd a plecat mai departe a cărat odată cu el şi ceva din pămîntul acestor locuri, care i-au hrănit continuu nostalgia – suferinţa de care a încercat să se vindece scriind. Pînă la apariţia acestei cărţi, habar nu am avut că în Secuimea unde m-am refugiat şi eu a trăit un scriitor român contemporan, demn de atenţia cititorilor de pretutindeni. Datorită Luminiţei Cornea şi a lui Attila Kopacz, ne putem întîlni oricînd cu scriitorul Cornel Dimovici, fără să străbatem lungul drum spre Wiesbaden, Germania. Nu trebuie decît să-i căutaţi Iluzia reîntoarcerii. Reţin acum doar un motiv, din multe altele, pentru care merită să mergeţi la întîlnirea cu medicul-scriitor Cornel Dimovici, care, prin această carte, s-a întors totuşi în comunitatea noastră: Iluzia reîntoarcerii este o carte despre „Tulburătoarea fascinaţie a Ardealului” şi despre experienţa regeneratoare a nostalgiei.

Nina Ţînţar