„Te-am transformat, fără voia ta, în salvatorul unui popor care, de multe ori, nu te merită” 

În 15 ianuarie 2020, elevii clasei a XI-a A, profil real, au participat la o„ altfel” de lecție de literatura română având ca temă Reamintindu-ne de Eminescu, cu ocazia împlinirii celor 170 de ani de la nașterea scriitorului, activitate desfășurată la Centrul de Informare și Documentare al Colegiului Național„ Mihai Viteazul” din Sf. Gheorghe.

Activitatea, coordonată de dna profesoară Cristina Vișan, în colaborare cu dna bibliotecară Adriana Manea, a avut ca scop cunoașterea vieții și activității literare a lui Eminescu, aprecierea valorilor culturii naționale, familiarizarea elevilor cu edițiile princeps, stimularea interesului adolescenților pentru lectură, în special, pentru poezie, aprecierea valorilor culturale autohtone și situarea lor în context european, stimularea creativității. Activitatea s-a derulat într-o atmosferă propice evocării vieții și operei poetului național, înconjurați de o expoziție de carte din fondul bibliotecii, în mare parte, dar realizată și cu ajutorul unor iubitori de literatură. Activitatea a constat în scurte prezentări ale elevilor despre biografia lui Eminescu, recitări, rebusuri, informații despre receptarea operei eminesciene din perspectivă contemporană, despre analiza pretențioasă, nefondată a unor texte poetice din unele manuale alternative de literatură română, ce îndepărtează elevii de liceu de inefabilul liricii, despre omagierea ipocrită, forțată a lui Eminescu din ce în ce mai mult în zilele noastre. 

Un moment interesant din lecția noastră a fost intervenția elevei Mara Negoiță, care a citit o scrisoare imaginară adresată lui Eminescu ce conține un punct de vedere original, ușor acid, dar și emoționant despre acest scriitor, totul din perspectiva unui adolescent cam dezamăgit de acțiunile forțate, lipsite de trăire, de provocare, desfășurate uneori de noi, cu ocazia unor evenimente. Redăm această scrisoare care ne cam pune pe gânduri:

„De multe ori, judecăm prea repede. Ne afundăm într-un ocean al impresiilor, interpretărilor și opiniilor (de multe ori neavizate). Astfel, viețile noastre devin doar un lung șir de comentarii din care riscăm să pierdem esența și, cel mai trist, riscăm să ne pierdem pe noi, cu imperfecțiunile și limitările noastre, în încercarea disperată de a ține cont de sugestiile altora. Uneori mă gândesc că asta ți-au făcut și ție, și mă întreb uimită cum de încă ai mai rămas același „nemuritor și rece”.

Am 16 ani și nu pretind că știu multe. Însă, cumva, sunt convinsă că nu ți-ar fi plăcut imaginea ta de acum. Știu că nu ți-ai fi dorit să fi auzit tot ce s-a spus despre tine, despre cum ți-a fost săpată viața, dezgolite amintirile, despre cum ai fost disecat și analizat. Niște minți străine ți-au umblat prin suflet, ți-au căutat temerile, dorințele, au încercat să-ți reînvie iubirile și să-ți interpreteze moartea. Și n-au reușit, n-au înțeles. Pentru că dacă ar fi făcut-o, atunci ar fi realizat că prin versurile „Nu voi sicriu bogat/Podoabe și flamuri/ Ci-mi împletiți un pat/ Din veștede ramuri.” tu spuneai clar că nu-ți doreai ca, două secole mai târziu, să-ți vezi chipul tipărit pe bancnote și întinat prin mii de mâini, portretul expus pe holuri, să-ți auzi poeziile recitate timid de copii speriați că au sărit vreo strofă. Și, cu siguranță, nu ai fi vrut să vezi toate comentariile pe care niște copii ceva mai mari le învață, fără ca măcar să-și dorească să le înțeleagă în fiecare an pentru a-și dovedi iubirea față de limba și țara căreia i-ai dăruit atâtea.

Da „Tu rămâi la toate rece”. Să știi, că dacă te-am ofensat, dacă ți-am scormonit prea tare prin suflet și te-am lăsat puțin șifonat, am făcut-o doar pentru că te respectăm și te adorăm. Ne cerem scuze dacă ți-am atribuit idei care nu îți aparțin sau dacă te-am transformat, fără voia ta, în salvatorul unui popor care, de multe ori, nu te merită și care caută să-și justifice orice acțiune folosindu-se, în mod eronat, de numele tău. Și, poate că, văzând toate acestea din înălțimile tale cerești, din eternitatea pe care doar un geniu le poate atinge, te întrebi ce relevanță mai au vorbele tale acum, când lumea noastră nu mai seamănă cu cea pe care ți-o amintești. De ce, în secolul al XXI-lea, ar mai citi cineva poezie? Ce rost mai are Eminescu? „Alte măști, aceeași piesă/Alte guri, aceeași gamă,” ți-aș putea răspunde. Adevărul este că, oricât am pretinde evoluția, progresul, noi rămânem aceiași, ca întotdeauna. Avem nevoie de literatură poate chiar mai mult decât în trecut. Simțim nevoia de dragoste, căutăm pe cineva căruia să ne dăruim întru totul, pe care să ne sprijinim, pe care să-l iubim cu toată ființa noastră: „Ca zeul nemurirea/Ca preotul altarul/Ca sceptrul mâna blândă, ca vulturul mărirea/ Ca visul pe-un copil.”. Ne temem de singurătate, cea pe care ai simțit-o și tu atât de des: „Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere” și ne întrebăm adesea ce căutăm în acest amalgam de suflete pe care-l numim realitate și care se curmă brusc și pe neașteptate: „O, moartea e-un chaos, o mare de stele/ Viața-i o boltă de vise rebele”. 

Și prin toate aceste vise prin care navigăm zi de zi, poezia o păstrăm undeva în inima noastră, într-un buzunar bine ascuns din care mai scoatem câte-un vers atunci când ne lovește hazardul, atunci când ne căutăm speranța. Apelăm la tine, Eminescu, de fiecare dată când  pierdem câte-o bucățică din noi, când vrem să simțim, când credem că ne pierdem umanitatea. Pentru că, așa cum tu ne-ai dovedit-o într-un mod sublim, omul este, în esență, poezie.”

Să încheiem cu un sfat: de poezie te apropii cu sufletul, urmând îndemnul lui Tudor Arghezi din versurile următoare: „Pășiți cu grijă tăcută, feții mei./ Să nu-i călcați nici umbra, nici florile de tei,/ Cel mai chemat s-aline, din toți, și cel mai teafăr/ Și-a înmuiat condeiul de-a dreptul în luceafăr.” („Inscipție pe amfora lui”, T. Arghezi).

Prof. Cristina Vișan