2019 a început mai trist ca niciodată. Şi nu doar din cauza incompetenţei guvernului Dăncilă, care a început anul în mod glorios, cu o prestaţie penibilă în Parlamentul European. Actuala putere ne exasperează demult, iar neputinţa noastră de a schimba ceva e o tristeţe veche, de aproape 30 de ani. Începutul pîclos al lui 2019 nu a fost doar opera politicienilor, ci şi a celor despre care obişnuim a spune că ne dăruiesc cea mai bună dintre lumi, cea a cărţilor. Aşadar, nişte scriitori, mai precis cei cîţiva din conducerea Uniunii Scriitorilor lui Nicolae Manolescu i-au bătut la capitolul penibil pe politicienii de la putere şi au intrat în istorie prin transformarea Premiului Naţional de Poezie în Premiul Naţional pentru Ceremonie. Este vorba de felul cum a fost umilit scriitorul Constantin Abăluţă, votat de breaslă drept laureat al Premiului Naţional de Poezie Mihai Eminescu, dar căruia a doua zi i-a fost luat  premiul, din cauza faptului că  poetul, în vîrstă de 80 de ani, nu a putut ajunge la ceremonia de la Botoşani. Pe scurt, ceremonia a bătut/zdrobit poezia, iar mîrşăvia a redeschis o veche dezbatere pe marginea procesului de compromitere la care este supus Premiul Naţional de Poezie. Am comentat şi eu destul de furioasă în bula mea virtuală, după care m-am lovit de o realitate ce mă facea chiar pe mine de tot rîsul: mă dădeam în virtual mare apărătoare a lui Constantin Abăluţă, dar în casă nu aveam nici o carte semnată de acest scriitor. Ultima dată cînd am avut în mînă o carte de Abăluţă a fost pe la începutul anilor 2000, antologia Singurătatea ciclopului, iar în ultimul timp l-am citit doar cînd dădeam de poemele sale  în revistele culturale pe care le frecventez.

Eu ştiu că gestul cel mai firesc şi sincer de omagiere a unui scriitor este să trăieşti şi să retrăieşti experienţa lecturii opere sale, să vorbeşti fără prejudecăţi de personalitatea creatorului şi, dacă se poate, să reţii cîte ceva din creaţia sa. După ruşinoasa poveste cu Premiul Naţional de Poezie de la Botoşani, am simţit nevoia acestui gest de omagiere în relaţie cu scriitorul Constantin Abăluţă, un gest pe care îl putem face toţi admiratorii poetului, cu discreţie şi autentică emoţie, în orice zi, citindu-l. Cum în cele două mici librării din Sf. Gheorghe nu exista nici o speranţă să găsesc vreun volum de Abăluţă, am pornit spre vechea mea prietenă, Biblioteca Judeţeană Bod Péter, unde rar mi s-a întîmplat să nu găsesc ce caut. Am plecat de la Bod Péter cu braţele pline de Abăluţă: Mic manual de tăcere, Ultimele ştiri din Planeta Simeria, Groapa roşie, Camera cu maşini de scris, Obiecte de tăcere, Piatra şi alte poezii, Aerul mod de folosinţă, Singurătatea ciclopului. Cu aceste volume în casa mea, de aproape două săptămîni îl tot premiez pe Constantin Abăluţă.

Dintotdeauna mi-a plăcut să citesc poezia bună cu voce tare şi, cum poemele lui Abăluţă au o structură armonică şi o muzicalitate înrudite cu jazzul, pot spune că aşa au pătruns în urechile mele, ca nişte piese de jazz. Multe din poemele lui Abăluţă le-am citit cu voce tare, le-am citit şi la telefon unor amici, spectacolul a fost unic, cum nu cred să fi fost vreodată ceremonia care a zdrobit poezia la Botoşani. Las aici fragmente din doar trei poeme (al treilea îl voi cita integral), din care am cîntat cel mai mult: „doi oameni / au văzut acelaşi lucru / e-o întîmplare a pulberii din noi / cum apa trece singură pe mîini (...); e ziua în care aud / e semnul primejdiei / nu mai scăpaţi (...) ; toţi sînt supăraţi pe mine că trăiesc / mă privesc ironic şi condescendent / marea mă vrea cît mai repede cochilie goală / văzduhul mă doreşte creangă ruptă şi totuşi / există undeva / o piatră îngropată în pămînt / care mă ţine în viaţă cu invizibilitatea-i”.

Nina Ţînţar