Povestea lui Rab Ștefan

Când vine vorba despre comunism, trei poziții se dovedesc relevante: anatemizarea, nostalgia și cercetarea obiectivă a faptelor. Între ele, o infinitate de nuanțe și tocmai prizonierii nuanțelor sunt mai aproape de adevăr. Operarea cu delimitări categorice, maniheiste nu duce la nimic bun. Celor care se pronunță cu o ură viscerală împotriva „regimului de tristă amintire” le recomandăm o plimbare pe Transfăgărășan, pe Canalul Dunăre-Marea Neagră sau măcar cu metroul bucureștean până la Casa Poporului. Celor ce suspină după „epoca de aur” este suficient să le amintim cozile, rația de alimente, frigul și întunericul din locuințe. Sau teama de a rosti cumva o frază care, tendențios interpretată, putea să-ți aducă mari necazuri. De aceea, mulți nici nu mai luau cuvântul prin ședințe. Productiv este să ne apropiem de tinerii cercetători, născuți după 1990, care vor judeca lucrurile  „sine ira et studio”. O jumătate de secol nu poate lipsi din istoria națională și multe nume, realizări, eșecuri vor rămâne în pagini de tratate și manuale, independent de simpatiile, îndoielile și umorile noastre. Au existat și atunci personalități veritabile precum Corneliu Mănescu, Ștefan Andrei, Ion Ianoși, Dumitru Ghișe. O comparație cu politicienii de astăzi ar putea fi jenantă prin rezultate. Este nevoie de mărturii, cât mai multe, venite și dintr-o parte și din alta a baricadei, pentru ca viitorii cercetători, în care ne punem speranțe mari, să poată decela corect adevărul.

                                                    *

         În 2022, a apărut la Brașov cartea „Loc de bună ziua. Rab Ștefan în dialog cu Ioan Genese Popa”. Un fost demnitar se confesează unui fost jurnalist în legătură cu vremuri pe care le-au parcurs împreună, cu situații și destine pe care le-au influențat sau reflectat. Ținta cărții este să demonstreze că nu tot ce s-a făcut în comunism a fost rău. Inițial, de derulează domol clasica poveste a băiatului provenit dintr-o familie modestă, dar marcat de ambiția devenirii. Cu farmec neașteptat, Rab Ștefan evocă vremea fericită a copilăriei, petrecută la Săcele-Brașov, cu alternanța dintre joacă și muncile grele din gospodărie. […] Copilăria lui Rab Ștefan nu este marcată de sesizarea unor injustiții sociale, de revoltă juvenilă, de prezența vreunui factor de îndoctrinare. Ca și atâția alții, are dorința de a îmbrățișa meseria tatălui, cu perspectiva unui trai liniar, liniștit și o viață tihnită de pensionar anonim. O primă opțiune. Se opune tatăl care declară că „ajunge un mecanic de locomotivă în familie!”. Băieții vor face mai mult de atât. Dar nici învățătura nu constituia o pasiune. Cartea luată cu vaca la câmp era pusă în traistă de mama.

În anii petrecuți la Liceul Pedagogic din Târgu Secuiesc, va fi component al unei orchestre de muzică ușoară, care dădea concerte la serbările școlare dar și la...restaurant.  A doua posibilitate, Rab Ștefan concurent de nădejde, la baterie, al celebrului Țăndărică. Peripețiile funcției de învățător ating neverosimilul. Ajuns într-o mică localitate, adolescentul (nu împlinise încă 18 ani), privit cu suspiciune de săteni, nu este primit de nimeni în gazdă și își încropește un culcuș în spatele unei table dintr-o sală de clasă. Încercările de a obține un post în Brașov sunt zadarnice și astfel se risipește și a treia posibilitate. Până aici, nimic nu anunță ceea ce va urma. […]

Și dintr-o dată, jocul destinului îi deschide calea. Nereușind să se titularizeze în învățământ, acceptă să lucreze la Comitetul UTM, secția școli și pionieri. Seriozitatea dovedită când s-a apucat de lucru, menținută și în momentul relatării târzii, arată că Rab Ștefan a nimerit la locul potrivit. Era încântat de multitudinea formelor de activitate: munca voluntar-patriotică, olimpiadele, îngrijirea monumentelor, excursiile și celebrele tabere la un preț accesibil, iar pentru unii – gratuite. În fond, ce era rău în toate acestea? Mai ales comparativ cu ce se petrece astăzi? […]

Intrăm, odată cu eroul interviului, în interiorul sistemului, încercând să-i înțelegem complicatele compartimentări, circuite și resorturi. Aflăm despre animozitățile dintre activiștii proveniți din rândul muncitorilor și cei din rândul intelectualilor. […]

În ianuarie 1970, Rab Ștefan a plecat de dimineață de acasă ca secretar al Comitetului județean UTC Brașov și s-a întors ca prim-secretar la Covasna. A urmat un interludiu la Miercurea-Ciuc, unde aflăm de ciudata concurență dintre orașele Odorhei, Gheorgheni și Miercurea-Ciuc, ultimul obținând câștig de cauză cu o zi înainte de stabilirea finală a reședințelor de județ. Ciudată pentru că minoritățile, în special cea maghiară, sunt foarte unite. În noiembrie 1982, pentru Rab Ștefan a venit marea promovare: prim-secretar al PCR Covasna. Avea 42 de ani. Urmează un lung șir de realizări, paginile cărții căpătând nuanța cenușie, interminabilă a plictisitoarelor rapoarte de epocă. Interesul revine când aflăm ce însemna o „Gospodărie de partid”. Nu o fermă, o cantină și un hotel, ci un întreg sistem agro-industrial bine pus la punct și cu rezultate notabile. […]

Un capitol captivant este dedicat partidelor de vânătoare la care participa de multe ori și Ceaușescu. Amănuntele comunicate de martor ocular poartă semnul credibilității și confirmă sau infirmă colportările folclorice. Cuplul dictatorial călătorea separat în două elicoptere. Măsură de prevedere. În cazul puțin probabil al unui atentat rămânea la cârma țării cel care scăpa.  Ceaușescu „punea întrebări punctuale, se vedea că este bine informat, știa cu ce ne ocupăm și ce anume producem în județ”. Pentru a obține unele favoruri, aprobări, fonduri, subalternul Rab trebuia să susțină un întreg recital în care umilința se împletea cu diplomația. În așteptarea vânatului se juca într-adevăr... șeptic. Asupra vânatului mare, urs ori cerb, trăgea doar Ceaușescu. Focurile colaterale sunt doar o legendă.

Desigur, cel mai așteptat moment de către cititor este cel al Revoluției. Incredibil, oamenii partidului ascultau cu interes, în decembrie 89 „Europa liberă”. Au intrat la idei, ca și noi, înregistrând un număr mare de mașini „Lada” cu numere de Republica Moldova trecând spre Ardeal. Despre Tökes, omologul acestuia din Covasna i-a spus primului-secretar că „nici nu merită să discutăm”. Ziua de 17 decembrie, când Ceaușescu, enervat la culme, le-a cerut celor din Comitetul Politic Executiv să-și aleagă alt secretar general, a fost semnul sfârșitului. […]

Cu ce s-a ales Rab Ștefan din toată această poveste? Cu o familie reușită pe care a protejat-o și care l-a sprijinit constant. Cu o casă bătrânească renovată, în care trăiește confortabil. Cu mulți prieteni și câțiva dușmani. Dar mai ales cu multă înțelepciune privind pașii prin viață. Calitățile conducătorului: omenia, apropierea de oameni. „Ajută-l pe cel care vrea să facă ceva în folosul comunității!”. […]

Cartea conține un bogat set de fotografii și facsimile care-i sporesc valoarea documentară. Performanța acestui reușit dialog se datorează și reporterului Ioan Genese Popa, dotat cu o îndemânare firească de a chestiona, de a dirija fluxul conversației spre obiective interesante. Strecoară la momentul potrivit unele explicații utile (definirea termenului de „ungurean”, precizări în timp și spațiu). Intervine rar, lăsând interlocutorul să se desfășoare pe pagini întregi, încât interviul capătă adesea caracter de scriere memorialistică, astfel câștigând în fluență și sub aspect documentar. Cunoscând bine viața lui Rab Ștefan, îi ghicește intențiile, îi netezește calea spre o relatare incitantă, bine structurată și argumentată. Dialogul nu are aspect de anchetă, ci de lungă convorbire între doi bătrâni prieteni care au văzut, au trăit și, implicit, au învățat multe. Pe scurt, cartea demonstrează că indiferent de perioadele pe care le-am parcurs, mai favorabile sau mai vitrege, n-am fost niciodată un popor de troglodiți.

Onești, 16 martie 2023                               Aristotel Pilipăuțeanu