CULTURA 1 februarie 2023

Aer curat la Sfîntu Gheorghe

de Covasna Media | 981 vizualizări

Sînt un scriitor de comedii, îmi place să văd oamenii rîzînd – aceasta este replica lui Ivan Viripaev, cînd este întrebat ce caută el în scenă. Nu ştiam de replica asta cînd, cu mai bine de zece ani în urmă, am intrat pentru prima dată în relaţie cu Viripaev, citind şi respirînd pe ritmurile compoziţiei sale, care între timp a fost recunoscută drept unul dintre marile texte ale dramaturgiei contemporane. Este vorba de Oxigen, un text ce împlineşte căutarea autorului, adică are forţa să-i facă pe oameni să rîdă, dar confesiunile protagoniştilor din această poveste stîrnesc poate cea mai angoasantă formă a rîsului, cea pe care Hegel a identificat-o în Prelegerile sale de estetică drept un rîs al ironiei şi al disperării, rîsul ce sădeşte în oameni insecuritate şi spaimă, sau le accentuează, dacă aceste sentimente pătrunseseră deja, pe alte căi, în existenţele lor. Desigur, Viripaev nu este singurul artist contemporan care deschide un spaţiu de joc unde cruzimea-trivialul şi tandreţea, ironia-duioşia şi grotescul, parodia-blasfemia şi poezia devin imposibil de despărţit, dar în Oxigen fuziunea dintre toţi termenii ăştia capătă structura unui inedit concert, un concert cu 10 piese de speriat. Şi cei mai speriaţi sînt regizorii care se apropie de Oxigen, care din prima se declară fascinaţi de frumuseţea structurii sale muzicale, ca apoi să fugă, strigînd că este o piesă imposibilă! Deşi se află la începutul carierei sale de regizor, experimentatul şi îndrăgitul actor de teatru şi film Pálffy Tibor nu doar că NU a fugit de Oxigen, dar l-a şi făcut respirabil, într-o formulă audio-vizuală de un echilibru perfect, în Sala Kamara a Teatrului Tamási Áron din Sfîntu Gheorghe din Secuime, unde, din noiembrie 2022, imposibila piesă a lui Viripaev şi-a găsit muzica. Şi-a găsit muzica şi interpreţii – Korodi Janka şi Kónya-Ütő Bence. 

Nu exagerez nici un pic, cînd spun că Pálffy Tibor a reuşit să construiască un univers audio-vizual de un echilibru perfect, doar mă mir cum a reuşit să pună într-o stare de echilibru atîtea dezechilibre individuale şi sociale – de la cele mai caraghioase pînă la cele mai sîngeroase –, alunecări bulversante şi exasperante prin care Viripaev răscoleşte prin dilemele generaţiilor de astăzi. Aşadar, mă mir şi mirarea mea este în acord cu dialogul dintre protagoniştii Oxigen-ului, un EL / Kónya-Ütő Bence şi o EA / Korodi Janka, ale căror confesiuni sînt străbătute şi ele de o mare mirare: ce miracol este respiraţia noastră de fiecare clipă, şi cîte şi mai cîte trebuie să facă oamenii pentru dreptul lor de a respira. De a respira aer curat! Dar cine poate respira liber, fără să încalce reguli şi porunci? În căutarea unor răspunsuri, de fapt în căutarea sensului suprem al existenţei, care ar fi să respiri şi după moarte oxigen, EL şi EA iau la scărmănat cele zece porunci, care devin 10 compoziţii, cu strofe şi refrene. Dialogul dintre cei doi protagonişti este în esenţă un dialog cu sine – necesara autohărţuire, cînd sîntem loviţi de sinceritate şi ne dezbrăcăm sufletul, curioşi să aflăm cum arată eul nostru misterios/necunoscut, eul nostru cel adevărat. Dar puţini oameni se încumetă să experimenteze această dureroasă autohărţuire, cei mai mulţi dintre noi sîntem preocupaţi doar de eul nostru vizibil, pe care îl ferchezuim/măsluim pentru ca ceilalţi să ne vadă aşa cum vrem noi să ne vadă, pe placul celor zece porunci. În viziunea lui Tibor Pálffy, EL şi EA fac parte dintre cei puţini şi sînt un fel de pierduţi în spaţiu: efectele vizuale ale lui András Rancz conturează un spaţiu cosmic, imaterial, de unde cei doi interpreţi ai Oxigen-ului îşi revendică dreptul la orice ritm şi îşi găsesc ritmurile în muzica lui Bence Kónya-Ütő. O altă operaţiune destul de grea a fost echilibrarea explozivului dialog imaginat de Viripaev cu muzica lui Bence Kónya-Ütő, sarcină pe care dramaturgul Katalin Deák o duce la capăt cu rafinament, fără să trădeze autorul şi motivele pentru care EL şi EA au fost aduşi în scenă. Apropo, ştiţi pentru ce merită să iasă cei doi în scenă? Pentru o gură de aer curat, iar doza suplimentară de aer curat a artiştilor sînt spectatorii, pe care Pálffy Tibor are grijă să îi cuprindă/îmbrăţişeze în universul misterios şi imaterial al protagoniştilor, tot cu ajutorul video mapping-ului imaginat de András Rancz. 

Aşa m-am simţit eu, spectatorul, cuprinsă de vibraţiile vizuale şi sonore din universul în care rătăceau şi cîntau interpreţii din Oxigen-ul lui Pálffy Tibor, iar Kónya-Ütő Bence şi Korodi Janka se joacă cu atîta naturaleţe cu sensurile şi tonurile cuvintelor, cu volumul şi dinamica lor, încît le-am spus secuilor şi românilor din bula mea şi le spun şi cititorilor Observatorul de Covasna: măi, duceţi-vă la Oxigenul lui Tibi, să vedeţi şi voi cum o să fiţi loviţi de aceeaşi revelaţie, pe care am trăit-o şi eu, că Ivan Viripaev a scris acest text special pentru ai noştri Bence&Janka, altfel nu se explică cum replicile şi monologurile din toate cele zece compoziţii ce mustesc de contradicţii le vin ca turnate pe vocile şi trupurile lor, voci care valorifică întregul potenţial expresiv al acestei piese imposibile! Dacă v-am speriat cu precizarea mea referitoare la faptul că o să fiţi încercaţi de o formă dubioasă de rîs, un amestec între ironie şi disperare, vă ispitesc cu promisiunea că veţi rîde şi în forme pe care teoreticienii nu ştiu să le fi clasificat. Veţi rîde pur şi simplu, de pildă, la secvenţa de film american, în care Kónya-Ütő Bence şi Korodi Janka joacă magistral, despre cum e să ai sexul drept idol, o secvenţă suspendată în timp prin avertismentul ‘to be continued’. Veţi rîde inclasificabil mai ales la finalul spectacolului-concert, cînd, printr-o intervenţie tehnică foarte simplă, Pálffy Tibor amplifică efectul comic al replicilor, iar rîsul spectatorilor sună şi el ca o muzică cu efect purificator. Un efect purificator anticipat de regizor, căci cortina albă virtuală, care cade peste toată lumea dementă răscolită de mirările celor doi interpreţi, este un apel la ceea ce rămîne indestructibil în oameni, dincolo de metamorfozele şi mutilările lor sufleteşti. Cortina albă virtuală este o chemare în spaţiul de întîlnire deschis de Oxigen: respiraţi, acum şi aici aerul este curat! 

Următoarele reprezentaţii cu Oxigén: 2, 4 şi 9 februarie, de la ora 19, în Sala Kamara a Teatrului Tamási Áron. 

Nina Ţînţar

Distribuie articolul:  
|

CULTURA

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.