De regulă, cine vrea s-o întîlnească pe Simona Halep o caută pe la turneele de tenis, de pildă, acuma e de găsit prin Adelaide, Australia. Dar puţini ştiu că o pot întîlni pe Simona Halep şi deschizînd una dintre cele mai bune cărţi ale anului 2019, Sonia ridică mîna, de Lavinia Branişte: “E încă o zi toridă, atît de încinsă şi de usturătoare pe piele, încît Sonia îşi dă jos de la gît pandantivul cu Nefertiti, pe care îl poartă de aproape opt ani. A fost cadoul de la primul ei prieten. Paul ştie că a fost de la mama. (...) Îi place mult pandantivul, nu l-a înlocuit niciodată la gît cu nimic altceva, deşi în ultima vreme se gîndeşte amuzată că, dacă vor apărea vreodată medalioane cu capul Simonei Halep, ar fi dat-o jos pe Nefertiti, ca s-o poarte pe Simona. Nu ştie nimeni cît de mult o adoră, nici Paul nu ştie.”

Desigur, Sonia ridică mîna este un roman bun nu pentru că eroina o adoră pe Simona Halep. Căutaţi romanul Laviniei Branişte prin librării, a ajuns şi în Sfîntu Gheorghe, în LibriM Könyvudvar, şi o să descoperiţi multe motive pentru care merită să mergeţi pe urmele Soniei. Poate cel mai ispititor şi convingător motiv este propria noastră vulnerabilitate, pe care o regăsim şi la eroina romanului, mai ales atunci cînd dezvăluie că trecutul recent, despre care vorbim toţi, nu a trecut, de asta este al dracului de greu să ridici mîna şi să vorbeşti despre trecut, cînd părinţii, bunicii şi toţi cei ce trăim chipurile în prezent sîntem încă prinşi în încîlceala norului de lînă scărmănată, care este trecutul. Sonia ridică mîna, dar nu o ridică prea sus, pentru că toţi cei din lumea eroinei o fac să înţeleagă că “trecutul pare a fi un nor de lînă scărmănată, din care poţi să torci şi să tragi către tine exact ce fire vrei.”

(Nina Țînțar)