CULTURA 21 mai 2020

230 de ani de la înălțarea Bisericii ortodoxe vechi din Sfântu Gheorghe, județul Covasna

de Covasna Media | 2098 vizualizări

Condiţiile de relief şi climă au oferit cadrul favorabil pentru locuire în orașul Sfântu din cele mai vechi timpuri. Stau mărturie în acest sens numeroasele vestigii arheologice din epoca bronzului şi din evul mediu timpuriu, materialele arheologice descoperite din epoca dacică, monedele romane, dar şi aşezările de după retragerea aureliană. Prima atestare documentară a localității este anul 1332, sacerdos Sancto Georgio. În decursul vremii, orașul este menționat în documente, sub diferite denumiri istorice româneşti: 1750, Sân Giorgiu, 1767, Breaza [azi cartierul Simeria din municipiului Sf. Gheorghe], 1787, Szingyors [Sângiorj]; 1862, San-Georgiu¸1905, Sepsi – Sângeorz. Importanţa aşezării, situată la confluenţa drumurilor care fac legătura dintre Transilvania şi Moldova, va creşte în perioada de după secolul al XV-lea, când localitatea este ridicată la rangul de târg în 1461.

Deşi viaţa bisericească a românilor din Sfântu Gheorghe este mult mai veche, prima mențiune despre prezența unui lăcaș de cult ortodox în Sfântu Gheorghe este consemnată în Conscripția din anul 1750, document care atestă existența a în oraș a „100 de persoane de religie ortodoxă, având preot și biserică în funcțiune. Românii din Sfântu Gheorghe sunt prezentați nominal și în conscripțiile din 1614 (37 de familii în Sf. Gheorghe, Simeria, Chilieni și Coșeni). Un număr de 39 de credincioși ortodocși, care: 5 din Sân Giorgiu, 10 din Semeria (azi cartier al orașului), 15 din Coșeni și 9 din Chilieni, în 20 noiembrie 1699, participă la o mare adunare la Tg. Secuiesc a unor preoți și credincioși ortodocși români, din sud-estul Transilvaniei, care au răspuns convocării Comisiei de anchetă, constituită de Dieta de la Alba Iulia, în scopul de a obține de la fiecare participant o „declarație cu ce religie (receptă – n.n.) vrea să se unească”. Această valoroasă informație trebuie conexată cu menționarea primului protopop al Haromszek-ului (Treiscaunelor), preotul Cristea care împreună cu alţi 13 preoţi ortodocşi a participat la „Sinodul care hotărâse Unirea cu biserica Romei” (ulterior s-a dovedit faptul că, iscălitura atribuită protopopului Cristea de acceptare a Unirii a fot falsă). În anul 1767, la altarul bisericii ortodoxe din Sfântu Gheorghe slujea preotul Matei Achim născut în Râşnov.

Într-un document păstrat în Arhiva Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, emis în 5 decembrie 1790, Episcopul Gherasim Adamovici face cunoscut faptul că Înaltul Guberniu al Transilvaniei, prin Decretul nr. 8363 a aprobat construirea bisericii ortodoxe din Sfântu Gheorghe, respectiv „Obştea cea neunită de la Sepsi Szent Georghi a căpătat slobozenie după cererea lor de a putea zidi biserică”. Noua biserică, cu hramul Sfântul Nicolae, a fost înălţată așadar, pe amplasamentul actual, în locul celei vechi din lemn, în mijlocul cimitirului „după obiceiul satelor secuie”, clădită din lemn, afară de turnul-clopotniţă care, mai târziu, în 1802, a fost zidit din piatră şi „a rămas astfel până astăzi”, în timpul păstoririi preotului paroh Zosim Popoviciu. În 1839, o parte a târgului Sfântu Gheorghe, desigur unde era biserica românească, se numea „Sfântu Gheorghe Românesc” (Oláh Sepsiszentgyőrgy). Informaţia ne provine de la austriacul Ignaz Lenk von Treuenfeld, fiind confirmată și de faptul că în memoria colectivă a locuitorilor oraşului, vechea și actuala stradă Borviz se numea „Şcheii românilor din Sf. Gheorghe”. Din secolul al XIX-lea structura socio-profesională a românilor din Sf. Gheorghe se diversifică, și pe lângă iobagi și jeleri, documentele consemnează existența mai multor proprietari de pământ, meseriași, negustori, funcționari, militari, juriști etc.

 La începutul celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, comunitatea românească ortodoxă din Sfântu Gheorghe, care la recensământul din 1850 reprezenta 25% din totalul populației orașului (578 de persoane, din 2302 locuitori), își intensifică preocupările, pentru ridicarea unei noi biserici şi şcoli confesionale, edificiile celor două instituţii construite cu aproape un secol în urmă fiind „cu totul ruinate”. Astfel, începând din anul 1862, obştea bisericească din „San-Georgiu”, s-a adresat în acest sens, „Guvernului Regal al Marelui Principat al Transilvaniei” şi Consistoriului Episcopesc din Sibiu – bazându-se pe sprijinul Sfântului Andrei Șaguna, solicitând un „loc erarial” (proprietatea statului) în zona centrală a oraşului (între clădirile actuale ale Bibliotecii Judeţene „Bod Péter”, Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni şi ale Liceului „Kós Károly”). În referatul său, protopopul Ioan Moga din Vâlcele constată entuziasmat şi încrezător că locul erarial cerut „e foarte bun şi corespunsetoriu scopului nostru, e în piaţa Szent Gyorgiului în rend oblu cu cassele Pretoriale, în loc ridicat, desfetat, cu vază şi destul de mare pentru zidirea bisericei, schoalei şi a casei parochiale”. După mai multe intervenţii deşarte şi ani de aşteptare, aproape revoltaţi, oricum imputând explicit tratamentul nedrept la care erau supuşi, credincioşii români din Sfântu Gheorghe, hotărăsc reclădirea celor două edificii – biserica şi şcoala – pe vechiul amplasament.

Pentru rezidirea biserici vechi din deal, în anul 1870, Arhiepiscopia Ortodoxă a Sibiului a emis o Circulară, redactată din îndemnul Sfântului Mitropolit Andrei Şaguna, prin care au fost colectate fonduri publice din întreaga mitropolie, și de peste Carpați, pentru refacerea bisericii şi a şcolii confesionale din Sfântu Gheorghe, document în care se spune: „Ştim cu toţii iubiţilor, între ce împrejurări critece au trăit confraţii noştri din ţinutul Secuimii şi trăiesc încă şi până în ziua de astăzi. Cu toţii simţim dăunătoarele urme ce le-au lăsat influenţa timpului de mai înainte asupra creştinilor noştri din Secuime. Nicăieri nu este ameninţată naţionalitatea şi confesiunea noastră ca acolo. Să prevenim deci, Iubiţilor, pericolul acesta ce ne ameninţă cu pierderea unui membru însemnat din trupul bisericei şi naţiunei noastre, dând bucuroşi filerul nostru fraților care doresc înaintarea bisericii şi şcoalei, dar le lipsesc mijloacele”. Numeroase documente ale vremii, inclusiv paginile ziarului „Telegraful Român”, pun în evidenţiată superba solidaritate românească pentru sprijinirea reconstruirii bisericii vechi şi a şcolii confesionale româneşti din Sfântu Gheorghe. Sunt publicate liste întregi pe localităţi, cu menţionarea numelui, profesiei şi sumei date de către fiecare donator în parte. Ctitori ai bisericii reclădite, au fost: preotul Alexe Popoviciu, judele urbarial Alexe Oniţiu şi Mihail Bărbieru. Sfințirea bisericii s-a făcut de către Sfântul Mitropolit Andrei Șaguna, în anul 1872, cu un an înaintea de trecerea sa la cele veșnice, printr-o liturghie arhierească impresionantă, la care au participat credincioși români din parohiile învecinate și oficialitățile publice locale.

Formatul bisericii este dreptunghiular, fără abside. Altarul este despărţit de naos prin tâmpla de lemn, în partea din spate a naosului este suspendat pe stâlpi podişorul, iar intrare se face prin tinda pe care se află zidit turnul vechi de la 1802. Turnul de piatră şi cărămidă arsă, înalt de aproape 15 m a rămas de la vechea biserică, construindu-se numai corpul propriu-zis al bisericii, suprafaţa clădirii fiind de 167 mp, înălţimea circa 5 m şi cu tavan. În pereţii groşi, ca de cetate, sunt 11 ferestre mari, 8 în naos şi 3 în altar. Iar geamurile sunt cu vitralii, reprezentând diferite scene şi sfinţi. În urma lucrărilor de restaurare şi renovare, terminate în anul 1993, prin grija părintelui Ioan Oliviu Hagiu, tavanul este acum sub formă de boltă, iar biserica pictată de către pictorul Gheorghe Munteanu din oraşul Covasna. Iconostasul este împodobit cu icoane fixate pe el, pictate în anul zidirii, 1872, de către pictorul Gh. Marinescu din Reşiţa şi Gh. Stoienescu din Bucureşti, restaurat, în anul 2018, prin osârdia preoților Marian Ovidiu Mureșan, și Macarie Mircea Coliban. Printre piesele de valoare documentar-istorică ale vechii biserici se află mai multe cărţi bisericești, registrele parohiale de stare civilă, începând cu anul 1793 şi icoane pe lemn și pe sticlă.

În anul 1916, în timpul Primului Război Mondial, biserica ortodoxă din Sfântu Gheorghe a fost folosită ca „închisoare pentru prizonieri”, și apoi transformată în grajd pentru caii trupelor germane, fiind grav avariată. Preotul Iosif Popovici a fost închis „pentru înaltă trădare de patrie” în perioada octombrie 1915 – vara anului 1917, deşi la proces, în 6 decembrie 1916, a fost declarat nevinovat. Chinuirile preotului Iosif Popovici au fost parte integrantă a unui moment dramatic, care a avut loc în anii 1915-1917, când în urma înscenării unei aşa-zise „acţiuni de spionaj”, un număr de 24 preoţi români din fostele judeţe Treiscaune şi Ciuc (alături de alţi zeci de preoţi ardeleni), au fost arestaţi sub acuzaţia de „trădare de patrie” şi „spionaj în favoarea României”, închişi şi deportaţi şi „supuşi unor suferinţe greu de descris”.

După înfăptuirea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, în ziua de 9 ianuarie 1919, liderii comunității românești din oraș, au ales un nou comitet parohial pentru refacerea bisericii, în frunte cu preotul Iosif Popoviciu și prim epitropul Eugen Sibianu. În timpul acestor lucrări de reparaţie, slujbele religioase s-au făcut în Sala festivă a Prefecturii (actuala Sală albastră, din cadrul Bibliotecii Județene „Bod Péter”), unde s-a improvizat un altar, iar la sărbători naţionale serviciul religios se făcea în piaţă, transformată mai târziu în parc orăşenesc. Primul ajutor pentru începerea lucrărilor a fost dat de către stat, în sumă de lei 48.703 lei (la 23 mai 1920), drept despăgubire de război pentru distrugerea bisericii de armata austro-ungară. În fruntea comitetului de refacere a bisericii a fost ales judecătorul dr. Ilie Oltean, care reuşeşte ca, în ianuarie 1922, să predea biserica reparată după planurile făcute de Dumitru Pascu, arhitectul oraşului. Clopotele, le donează credinciosul Ieremia Coveşan (Araci) şi Vasile Mosora – senator din circumscripţia Băţanilor. Clopotul cel mic este donat de credincioşii ortodocşi din Chichiş. Col. Mihai Todicescu împreună cu un grup de ofiţeri din Garnizoana Sfântu Gheorghe donează policandrul electric.

Unul dintre cele mai importante evenimente petrecute după 1918, a fost vizita mitropolitului Nicolae Bălan, vizită prilejuită de noua sfinţire a bisericii, oficiată în aprilie 1923. Cu această ocazie, mitropolitul a mai întreprins o serie de vizite pastorale şi în alte parohii din fostul judeţ Trei Scaune. În 1924, Adunarea Eparhială aprobă cererea Oficiului Parohial şi drept urmare, Consiliul Parohial trece la construirea casei clopotarului, din lemn, şi acoperită de şindrilă, situată în imediata apropiere a bisericii. Casa parohială este construită în 1932 din lemn, extinsă și modernizată în 1978. Începând cu anul 2015, din inițiativa și sub coordonarea preotului Marian Ovidiu Mureșan, au avut loc ample lucrări de renovare și restaurare la casa parohială prin schimbarea acoperișului, a geamurilor, instalației electrice și sanitare, amenajarea băii și a bucătăriei, executarea unor lucrări de subzidire la pereți etc.

Primul preot slujitor al credincioșilor ortodocși români din Sfântu Gheorghe, identificat până în prezent în sursele arhivistice este Matei Achim (1767). A urmat apoi preotul Zosim Popoviciu (ctitorul bisericii vechi), care a păstorit în anii 1790-1833, urmat de preotul Gheorghe Popoviciu (1833-1848), cel care, „încă în viaţă fiind are de capelan pe fiul sau Ioan Popoviciu, învățător școala confesională ortodoxă, și care a fost omorât în timpul Revoluţiei de la 1848-1849). Şirul familiei Popovici este întrerupt, numai pentru 4 ani, de către preotul Daniel Bărbat (1851-1855). În 1855 îşi începe slujirea ctitorul bisericii actuale, preotul Alexe Popoviciu (1855-1900), care termină rezidirea bisericii şi şcolii confesionale româneşti. Școala confesională ortodoxă a funcționat între anii 1799-1873, iar între anii 1873 -1918 a asigurat catehizarea elevilor români care învățau la școlile de stat, în limba maghiară. Preotul Gheorghe Hamzea păstoreşte numai patru ani (1900-1904), apoi, la cererea sa este transferat în parohia Brețcu. Preotul Iosif Popovici va sluji altarul bisericii din Sfântu Gheorghe între anii 1904-1938. În 1927 este ales senator. În cei 35 de ani de preoție a reuşit să înfăptuiască lucruri deosebite, precum: repararea generală a bisericii, înfiinţarea unui fond de zidire a catedralei și a două fundaţiuni „Iosif Popoviciu” cu scopul „de a ajuta fiii meseriaşilor harnici, dornici de învăţătură şi susţinerea corului ASTRA”. După trecerea la cele veșnice, prin testament, a donat bisericii întreaga avere. Își doarme somnul de veci în mormântul amenajat în fața bisericii, împreună cu tatăl său preotul Alexie Popovici, și cu alți membrii ai acestei vechi și distinse familii românești din Sfântu Gheorghe.

După înfiinţarea Protopopiatului Sfântu Gheorghe, în acest oraş vor exista două parohii, cea de-a doua fiind păstorită de părintele protopop Aurel Nistor (1924-1940). În anii 1939-1940, al doilea preot a fost Gheorghe Grovu. Imediat după ocuparea teritoriului cedat, în urma Dictatului de la Viena, din 30 august 1940, autorităţile militare şi poliţieneşti au început arestările, deţinerile în închisori şi internările în lagăre anume create. Pentru vinovăţii imaginare, pentru aşa-zise infidelităţi împotriva Statului maghiar, „comise în timpul stăpânirii româneşti”, din spirit de răzbunare şi din pricini de răfuieli personale, un număr mare de românii au fost arestaţi, închişi şi internaţi, expulzați și refugiați, iar cei rămași trecuți la confesiunile „istorice” maghiare. În urma presiunilor autorităţilor instaurate după Dictatul de la Viena, în toamna anului 1940, cei doi preoţi au părăsit oraşul, parohia rămânând vacantă până în 1941. În acest an, Episcopul Nicolae Colan numește pe preotul Alexandru Petruț, absolvent al Şcolii Normale, născut în Văleni-Someş, să administreze parohia Sfântu Gheorghe.

În toamna anului 1946, după plecarea preotului Alexandru Petruţ, prin ordinul Consiliului Arhiepiscopal, a fost numit preotul-maior al garnizoanei Sfântu Gheorghe, Petru Boieriu, care va păstori parohia până în 1948, când este mutat în altă garnizoană. În anul 1947 parohia ortodoxă Sfântu Gheorghe avea o suprafaţă de 37 ha teren agricol, din care 9 ha pădure, două case parohiale (una donată de pr. Iosif Popovici) şi una a clopotarului. Preotului Petru Boeriu i-a urmat părintele Iuliu Cucuiat, parohul bisericii din Sfântu Gheorghe între anii 1948-1958. În continuare a slujit preotul cărturar Nicodim Belea, paroh şi protopop între anii 1958-1968. Din 1968 şi până în 1983, credincioşii români din Sfântu Gheorghe vor fi păstoriţi de preotul protopop Pompiliu Dumbravă, al cărui merit deosebit îl reprezintă reînceperea şi finalizarea lucrărilor de construcţie a catedralei ortodoxe din oraşul reşedinţă al noului judeţ Covasna, în anul 1983. În anul 1978 au fost executate reparaţii capitale, cu sprijin de la stat. În continuare, la biserica din deal a slujit preotul protopop Aurel Suciu (1984-1990), nevoit să plece din zonă ca urmare a atmosferei de intoleranţă instaurat în oraş după evenimentele din decembrie 1989. Din 1990 şi până în anul 2014, altarul bisericii ortodoxe din deal este slujit de pr. Ioan Oliviu Hagiu, care va termina lucrările de reparaţie capitală a bisericii, instalarea gazului metan (1994) și a încălzirii centrale (2006); înlocuirea şarpantei, a acoperişului cu ţiglă nouă, montarea unor noi geamuri şi a uşi (2008). Între anii 1997-2007 a fost construită o capelă mortuară. În iulie 1993, ÎPS Antonie Plămădeală, resfinţeşte biserica şi acordă părintelui Ioan Hagiu titlul de „iconom stravovor”.           

În prezent, credincioșii ortodocși români din parohiile Sfântu Gheorghe II și VI, arondate la Biserica veche din deal, sunt păstoriți de preoții Macarie-Mircea Coliban (din anul 2004) și Marian Ovidiu Mureșan (din 2015), care îndeplinește și funcția de inspector eparhial. După anul 2015, cu sprijinul PS Andrei, Episcopul Covasnei și Harghitei, al autorităților publice locale și al credincioșilor din cele două parohii, din inițiativa și sub coordonarea celor doi preoți parohi au fost executate noi lucrări de reparații și restaurare a Bisericii, respectiv: pavarea incintei, montarea unei noi mochete în interiorul sfântului locaș; instalarea sistemelor de automatizare a clopotelor, de amplificare audio, supraveghere video și antiefracție. Au fost achiziționate: mobilierul de stejar pentru Sfântul Altar, două strane pentru închinarea credincioșilor, Axionița cu Maica Domnului, un baldachin pentru săvârșirea pomenirilor și trei noi candelabre. Au fost executate lucrări de restaurare și repictare a fațadei Bisericii și de extindere și sistematizare a cimitirului (plantarea a 100 de pomi fructiferi și tot atâtea fire de trandafiri). Cimitirul păstrează vechi pietre funerare, cu inscripții în grafie chirilică și are un „Regulament pentru administrare, întreținere și folosire”, elaborat de învățătorul Gheorghe Vasilescu, epitrop al bisericii în anul 1963. Cu sprijinul Consiliului parohial, periodic sunt organizate acțiuni filantropice, acțiuni cu și pentru tineret și pelerinaje la așezămintele monahale din cuprinsul Eparhiei și din întreaga țară.

Documentele sfântului locaș păstrează, la loc de cinste, numele epitropilor, consilierilor, cântăreților, ctitorilor și binefăcătorilor, informații despre corul bisericii care a funcționat în perioada interbelică și în timpul regimului comunist. În septembrie 1995, în prezenţa reprezentanţilor societăţii civile, a autorităţilor publice centrale și locale şi a unei mari mulţimi de credincioşi, IPS Ioan Selejan sfinţeşte statuia Sfântului Mitropolitului Andrei Şaguna, ridicată în parcul din faţa bisericii, de către Liga Cultural-Creştină „Andrei Şaguna”, cu sprijinul Ministerului Culturii.

În decursul celor 230 de ani de existență atestată documentar, la Biserica ortodoxă veche din Sfântu Gheorghe au avut loc trei reparații capitale, realizate cu fonduri obținute „prin colecte” publice, de la credincioșii români, din toate provinciile istorice românești, colecte purtând girul Arhiepiscopiei Sibiului, iar după 1918, și cu sprijinul statului român. După fiecare reparație capitală, biserica a fost sfințită de marii mitropoliți ai Ardealului: Sfântul Andrei Șaguna (1872), Nicolae Bălan (1923) și Antonie Plămădeală (1993). Biserica poartă urmele paşilor, a binecuvântărilor şi sprijinului ierarhilor ortodocşi: Dionisie Novacovici (1775), Nicolae Colan (1943 și 1958), IPS Serafim Joantă, mitropolitul Germaniei și al Europei de Nord (de mai multe ori, în anii 1990-1992), IPS Laurențiu, Mitropolitul Ardealului (2017), IPS Ioan, Mitropolitul Banatului (de mai multe ori, în perioada 1994 -2014), PS Andrei, Episcopul Covasnei și Harghitei (de mai multe ori, începând cu anul 2015), a altor membrii ai Sfântului Sinod și a unor personalități ale vieții publice românești postdecembriste (academicieni, prim-miniștri, miniștri, parlamentari, oameni de știință și cultură ș.a.)..

În decursul ultimelor două secole, comunitatea românească din Sfântu Gheorghe a cunoscut două perioade favorabile afirmării sale identitare, respectiv perioada interbelică (1919-1940) și anii care au urmat înființării județului Covasna, până la evenimentele din Decembrie 1989 (1968-1989), în total 40 de ani. În aceeași perioadă, românii din Sfântu Gheorghe, au trecut prin patru mari încercări – în anii 1848, 1916, 1940 și 1990 –, din care, în primele trei, comunitatea românească locală a fost aproape în întregime desființată, renăscând de fiecare dată, precum Pasărea Phoenix. Despre dramatismul cele trei momente, lăsăm documentele să vorbească: 1. „În timpul revoluţiei din 1848, preotul-învățător Ioan Popovici, lider al populaţiei româneşti din oraş a fost omorât „în condiţii neelucidate”. În octombrie 1848 întreaga obşte a credincioşilor ortodocşi români din Sfântu Gheorghe a fost adunată în piaţa centrală a oraşului „şi acolo i-au constrâns a trece la una din confesiunile maghiare”. 2. „În toamna anului 1916, după retragerea Armatei române din Ardeal, preotul Iosif Popovici a fost înlănţuit, ca un tâlhar, schingiuit în temniţele ungureşti 2 ani de zile, apoi au profanat în modul cel mai josnic biserica, prefăcând-o în grajd. Ameninţaţi cu închisori şi internări, de cari mulţi au avut parte, brutalizaţi în mod neomenesc, au fost constrânşi la renegarea religiunei lor şi a trece la alte confesiuni”. 3. „Diktatul de la Viena, al durerilor româneşti, pune zăgaz avântului şi operei de refacere a vieţii bisericeşti din localitate ca şi din regiune. Şicanele celor ce urau Biserica şi Neamul îl fac pe părintele Gheorghe Grovu, să-şi ia desaga pribegiei şi să plece în Braşov. Tensiunile administraţiei fac, pe cei rămași în oraș, să-şi părăsească legea ortodoxă. Serviciul de stare civilă a Primăriei Sfântu Gheorghe nu poate prididi cu cererile de trecere şi părăsire a credinţei ortodoxe. Prozelitismul este în floare. Se vânează suflete şi conştiinţe. (Bătălia a fost câştigată de reformaţi)”. Despre plecarea miilor de români, după decembrie 1989, în prima etapă, datorită intoleranței și exclusivismului, iar apoi, în urma falimentului marilor întreprinderi industriale, cel mai convingător vorbesc rezultatele recensămintelor populației, care indică o scădere dramatică a numărului românilor din oraș.

De fapt, toate aceste evenimente se regăsesc în evoluția demografică a românilor din Sfântu Gheorghe, înregistrată la recensămintele oficiale realizate încă din 1850, după cum urmează: 1850 – 524 credincioși ortodocși; 1910 – 601 credincioși ortodocși; 1930 – 2.211 români și 2.329 credincioși ortodocși și greco-catolici; 1941 – 102 români și 303 credincioși ortodocși și greco-catolici; 1992 – 16.092 români, din care 14.248 ortodocși; 2002 – 14.178 români, din care 12.665 ortodocși; 2011 – 11.921 români, din care 10.557 ortodocși.

Deoarece atât biserica veche, cât și Catedrala ortodoxă sfințită în anul 1983, după ce 43 de ani a stat în ruină, dar și noua biserică „Buna Vestire”, locaș de cult ortodox care ființează din anul 2007, pe lângă dimensiunea lor sacră, simbolizează și spiritul național românesc, construirea lor intra muros, în inima cetății a fost aprobată, de către reprezentanții populației maghiare, aflați perpetuu la conducerea administrației publice locale, după îndelungate demersuri ale românilor numeric minoritari. La fel de greu, au fost obținute sediile Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni, Punctului muzeal „Prima Școală Românească din Sfântu Gheorghe”, Teatrului „Andrei Mureșanu”, denumirile Școlii gimnaziale „Nicolae Colan” și a Liceului Tehnologic „Constantin Brâncuși”, avizarea amplasamentelor pentru ridicarea statuii Sfântului Mitropolit Andrei Șaguna și a monumentului ASTRA, la care se adaugă refuzul de rearborarea a drapelului național al României pe turla Primăriei Sfântu Gheorghe, drapel înălțat în acest loc, în ziua de 8 septembrie 1944, de către ostașii Armatei Române, cu ocazia eliberării orașului Sf. Gheorghe de sub ocupația străină ș.a.

În decursul secolelor, istoria românilor din Sfântu Gheorghe, cu luminile și umbrele sale, pune în evidență faptul că din totdeauna Biserica Ortodoxă a fost principala instituție care a asigurat dăinuirea românească, într-un oraș în care, alături și împreună cu maghiarii/secuii, românii au fost și sunt Acasă.

Dr. Ioan Lăcătușu

Foto:

Biserica „Sfântu Gheorghe”

Prima Școala Confesională din Sfântu Gheorghe

Mitropolitul Nicolae Colan la Sfântu Gheorghe, 1957

PS Ioan la dezvelirea statuii Andrei Șaguna, 1995

PS Andrei la hramul bisericii, 23 aprilie 20

Distribuie articolul:  
|

CULTURA

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.