Ce concluzii am putut trage din scurta experiență

Lunea aceasta, adică pe 28 februarie, am fost la Gara de Nord din București pentru că am aflat că va ajunge acolo un tren cu aproximativ 170 de studenți străini care învățau în Ucraina, care ar fi avut nevoie de ajutor: schimbat bani, activarea cartelelor de telefon românești, ghidarea acestora către liniile de tren care îi puteau duce spre casă. Așa am observat că oamenii care fug din calea războiului nu au nevoie de milă sau de priviri pline de compasiune. Nu. Au nevoie să li se răspundă la întrebări, dacă este cazul, să audă o vorbă bună, speranță că vor trece peste aceste momente care au lăsat „gură cască” lumea întreagă. 

Spuneam că am mers ca să ajut, însă, din fericire nu a fost nevoie de ajutorul nostru, al celor 10-15 voluntari care ne-am strâns în Gara de Nord. Autoritățile au gestionat extrem de bine situația (spre surprinderea mea și a celor din jur). 

Trenul cu cei 170 de tineri care studiau în Ucraina, majoritatea de origine nigeriană și marocană, trebuia să ajungă în Gara de Nord la ora 18:43. Așa că, în jurul orei 18:20 am ajuns acolo. De când am intrat am văzut neobișnuit de mulți polițiști în gară, așa că mi-a trecut prima dată prin cap faptul că, poate, poate, autoritățile din România s-au organizat „ca la carte”.

După ce a ajuns trenul, m-am convins de asta. Toți studenții fugiți din calea războiului au fost coordonați către sala de așteptare din Gara de Nord, unde doar ei și autoritățile aveau acces. Unii și-au schimbat bani, alții încă nu știau încotro se vor îndrepta, iar oamenii legii le spuneau care sunt soluțiile. Din câte am înțeles, și ambasadele s-au implicat pentru a se asigura că studenții vor ajunge cu bine acasă, la familiile lor. 

N-a fost, așadar, nevoie de ajutorul voluntarilor. Dar... nu am considerat că mi-am pierdut timpul, pentru că nu a fost deloc așa. De ce?

1. Am văzut că autoritățile din România și-au făcut impecabil treaba, ceea ce aș fi crezut cu greu dacă mi-ar fi spus altcineva.
2. Am constatat că oamenii care fug din calea războiului nu au nevoie de milă. Au nevoie de o vorbă bună și un ajutor, dacă se poate. Dacă nu, asta e, vor merge mai departe.

Cum mi-am dat seama de asta? Stăteam pe peron, pentru a ne asigura că nu va fi deloc nevoie de noi. Neîncrederea noastră în autorități ne făcea oarecum să rămânem acolo: „Dacă totuși... ceva merge prost?”. În tot acest timp, câțiva studenți din Ucraina, ajunși la București, au ieșit pe peron să fumeze câte o țigară: râdeau, făceau glume, au intrat în vorbă cu noi. Majoritatea nu aveau o problemă să discute despre situația în care se află, ci erau dornici să își spună povestea. Pe mine, un pesimist convins, asta m-a șocat. 

Le-am spus prietenilor mei: „Eu dacă eram în situația lor nu mai aveam energie să râd, să discut cu oamenii, eram întins pe aici pe jos”. I-am povestit asta și unei prietene de-ale mele, care nu a putut ajunge luni seara la Gara de Nord, iar ea mi-a spus: „David, este un mecanism de autoapărare. Normal că oamenii râd, discută despre ce li s-a întâmplat. Sigur așa am fi făcut și noi, pentru că nu ai ce altceva să faci”. 

Acum eu nu știu dacă așa am fi reacționat noi, sunt sceptic, cel puțin în ceea ce mă privește. Însă am învățat o lecție importantă: atunci când oamenii sunt în situații de acest tip, dramatice, nu au nevoie să vadă în privirea ta milă, să le reamintești prin ce trec. Ei știu bine prin ce trec. Au nevoie să uite, din când în când, în ce punct al vieții sunt și să se comporte de parcă nimic neașteptat nu s-ar fi întâmplat în viața lor: să râdă, să facă glume, să iasă la o țigară, chiar și să stea de vorbă cu niște necunoscuți, într-o gară oarecare, după ce au fugit dintr-o țară implicată într-un război militar, așteptând să ajungă acasă, la familia lor care, fără dubii, este îngrijorată. 

Așa aș fi vrut să se încheie acest text, dar nu mă pot abține să nu fac următoarea precizare: în Gara de Nord își făcuse apariția un individ, cu steagul României la gât, făcea live pe Facebook, stil Șoșoacă. M-am ținut departe de el, dar îl tot auzeam că le spune „fanilor” de pe rețeaua socială: „Vedeți? Uitați, dragi români, ce aduc în țară. Parcă războiul era în Ucraina, ei ce caută aici?” și tot felul de lucruri rasiste, de prost gust, care dau dovadă de lipsă de educație și bun simț.

Mi se pare ireal că, și în această situație, suntem împărțiți în două tabere: 

• cetățenii acestei țări care ajută refugiații și se implică în fel și fel de campanii;
• cetățenii din România care consideră că războiul este o făcătură, că nu ar trebui să-i ajutăm pe refugiați, „că avem și noi oameni săraci în țară”.

Mă bucur, totuși, că prima categorie de oameni este mai numeroasă. Cel puțin așa pare.

Așadar, mai puțină milă arătată direct, mai mult ajutor real, dacă se poate. Vecinii noștri ucraineni știu cel mai bine prin ce trec, nu trebuie să le reamintim noi, nici măcar printr-o privire. 

Sursa foto: Nemesh Yanosh/UNIAN și Observatorul de Covasna