Membrii Asociației Sportive Parabodoc din Sfântu Gheorghe îi așteaptă pe toți cei care doresc să „își ia zborul”.

Îi vedem pe cer și ne minunăm cum zboară deasupra tuturor și emană un spirit de liniște absolută. Sunt parapantiștii care se bucură de fiecare oră favorabilă zborului și nu ezită să mai dea o tură pe cer. Această lume este însă deschisă pentru toți, membrii Asociației Sportive Parabodoc din Sfântu Gheorghe îi așteaptă pe toți cei care doresc să „își ia zborul”.

Asociație și club sportiv

Iubitorii zborului cu parapanta din Sfântu Gheorghe au înființat Asociația Sportivă Parabodoc în anul 2007. Pe atunci erau 9 membri, tot atâția câți sunt și acum, dar între timp unii au plecat, iar alții le-au luat locul. Pentru că la concursuri se poate participa doar printr-un club sportiv, nu și prin asociație, parapantiștii din Sfântu Gheorghe s-au înscris și în Clubul Sportiv Turbulencia din Miercurea Ciuc, iar la concursurile naționale și internaționale concurează sub culorile acestui club.

Ce îţi trebuie să fii parapantist?

Le-am adresat această întrebare celor patru bărbați pasionați care au acceptat să ne introducă în tainele zborului, cel puțin teoretic – Orbán Gyula (președintele AS Parabodoc), Csurulya László, Perjesssy Gyula și Viorel Arcire. Orbán Gyula spune că sunt două categorii de persoane: cei care încearcă zborul cu parapanta și sunt „infectați” pe viață, și cei care încearcă, dar își dau seama după o perioadă de timp mai scurtă sau mai lungă că nu este pentru ei. Pentru cei care doresc să încerce zborul, ușa asociației este deschisă, și pentru a face primii pași nu este nevoie decât de voință. Prin donația unuia dintre membrii asociației un echipament complet este pus la dispoziția începătorilor, la fel ca și asistența de specialitate a piloților experimentați, toate fără niciun cost. E drept, zborul cu parapanta nu este tocmai ieftin pentru cei care doresc să avanseze, un echipament costând în jur de 1.000 de euro.

Primii pași periculoși

Cei care practică zborul cu parapanta în Sfântu Gheorghe au început acest sport în anii ’90. Csurulya László spune că pe atunci nu aveau nici echipament, nici cunoștințe, ci doar o doză mare de dorință și ambiție. El își amintește că zburau cu ce apucau, fără a ști ce și cum ar trebui să facă. Apoi și-au luat cărți de specialitate, echipament, au exersat, după care mai mulți dintre ei și-au luat licența de pilot de la Asociația de Zbor Liber din România. Acum îi așteaptă pe alții, care să vină și să intre în tainele zborului. De obicei zboară la Bodoc, Moacșa, Lisnău sau Lacul Sfânta Ana, dar dacă își doresc un zbor și mai înalt, merg la Poiana Brașov sau Bunloc-Brașov.

„Frică? Da, ne este frică”

Csurulya László este de părere că toți cei care încearcă parapantismul au un gram de frică, ceea ce este normal. „Îmi place să spun că atunci când te apuci de zburat, ai doi saci în mână. Sacul cunoașterii este gol, iar cel al norocului plin. Le spun începătorilor să își umple sacul de cunoștințe, dar în așa fel încât să mai rămână ceva și în sacul cu noroc” – spune Csurulya László. El zice că vede din poziția de decolare a începătorilor dacă acestora le este sau nu frică, dar este vorba de o frică sănătoasă, care dispare treptat.

50 de ore de zbor pe an

Perjessy Gyula a participat la numeroase concursuri naționale și internaționale în diferite categorii de zbor. Atunci când vorbește despre zborurile cu parapanta, vorbește de cifre, de recorduri, de ore de zbor și distanțe în kilometri. Este genul de om care întotdeauna vrea să își depășească limitele, să fie mai bun și să fie recunoscut pentru asta. „Zborul cu parapanta depinde foarte mult de vreme. De exemplu se întâmplă deseori să fie vreme favorabilă pentru zbor la prânz, dar nu ne putem duce pentru că suntem la serviciu. În acest sport nu poți face planuri de genul „în weekend mergem și zburăm”. Eu mă bucur dacă reușesc să zbor 50 de ore pe an, în condițiile în care alți sportivi zboară peste 100 de ore pe an” – ne-a declarat Perjessy Gyula.

Niciodată nu e prea târziu

Viorel Arcire este cel mai nou membru al trupei parapantiștilor din Sfântu Gheorghe. „Îmi doresc să zbor cu parapanta de zece ani, dar practic am început de doar două luni. Am dat peste acești băieți care m-au ajutat și mă ajută mult, fără a cere un ban pentru asta. Zborul în sine este o experiență incredibilă, iar băieții sunt extraordinari pentru sprijinul pe care mi-l acordă. La zborul cu parapanta trebuie să distingem câteva categorii: parapantismul sportiv, acrobatic și cel de plăcere. Eu practic cea din urmă categorie, este incredibil să fii în aer și să vezi peisaje pe care altfel le-ai vedea depunând efort serios, să ne gândim numai la escaladarea munților. Așa stai liniștit în scaun și te relaxezi” – spune Viorel Arcire.

Cunoștințe serioase

Viorel Arcire își dorește să ia licența de pilot, lucru nu tocmai simplu, având în vedere că pentru acest lucru este nevoie nu doar de cunoștințe practice, dar și de un bagaj consistent de teorie. Examenul se dă din legislație, meteorologie, aerodinamică și alte materii care necesită ca omul să pună burta pe carte. Csurulya László și Orbán Gyula spun că toate aceste cunoștințe se acumulează în timp, iar după o vreme parapantistului îi intră în sânge.

Parapantiștii din Sfântu Gheorghe sunt ca o mare familie, unde fiecare are grijă și de celălalt, se ajută unii pe alții. Acești oameni, deși au viziuni câteodată diferite asupra zborului cu parapanta, sunt legați de bucuria de a fi în aer, de sentimentul libertății depline.