Interviu cu fostul prefect al judeţului Covasna, Gheorghe Tatu, realizat de Dumitru Manolăchescu în seria „Oameni pentru comunitate”

Gheorghe Tatu s-a născut la 11 martie 1941 într-un „foarte frumos sat de sub munte”, adică în Sebeşul de Sus – Sibiu. A fost cel mai mic dintre cei trei copii ai preotului Gheorghe Tatu şi învăţătoarei Eudochia Tatu. De aceea i s-a spus Puiu şi Puiu a rămas pentru prieteni până în ziua de azi. Cum faci pasul de la Sebeş la Sf. Gheorghe şi de la statutul de medic veterinar la Brateş la cel de prefect al judeţului Covasna – vom afla în cele ce urmează, după o dezbatere serioasă cu sus-numitul asupra tainelor vieţii în „taverna lu bunicu”, amenajată prietenos în pivniţa casei strămoşeşti din Avrig, din curtea căreia crestele Făgăraşilor se văd desenate în alb-negru, ca într-o poveste pentru mai târziu.

Amintiri din copilăria marcată de „Golgota dosarelor”

– Ştiu că ai o memorie prodigioasă, de-aceea te rog să punctezi doar esenţialul din copilăria şi tinereţea petrecute la Sebeş, Avrig şi oriunde ţi-au mai umblat paşii.

– La Sebeş am început şcoala, la bunici la Avrig am terminat „generala”, iar la Sighişoara am terminat liceul teoretic. Între timp a intervenit arestarea tatălui meu şi condamnarea lui la 10 ani de detenţie pentru atentat împotriva ordinii sociale şi de stat.

– Ce însemna, de fapt, atentatul la ordinea socială şi de stat?

– Tata a fost preot, calitate în care spovedise un partizan împuşcat de autorităţi şi acordase o binecuvântare de căsătorie pentru doi partizani, soţ şi soţie. Faptele astea, atât de fireşti acum, în anii ’50 erau considerate activităţi criminale şi, crede-mă, aveau un efect dezastruos pentru familia celui în cauză. Aşa că mama a fost dată afară de la şcoala din Sebeş, iar noi, cei trei copii, am fost nevoiţi să ne îndepărtăm de „focarul” acestor activităţi şi să ne pierdem urma: eu la Sighişoara, iar fratele şi sora mea la Cluj. Tot pentru a ne proteja, pentru a nu avea parte de o Golgotă a dosarelor ca urmare a încarcerării tatălui meu, mama a divorţat. Degeaba, iluzie falsă. Terminând liceul, după un examen de admitere foarte greu (10 locuri la 300 de candidaţi) am intrat la Facultatea de filozofie a Universităţii Babeş din Cluj. Totul a mers bine până să mă ajungă dosarul tatălui meu din urmă, lucru care s-a întâmplat în 1959, anul centenarului Unirii Principatelor Române. Atunci am fost exmatriculat. De această „pedeapsă” n-a scăpat nici fratele meu, care a fost exmatriculat de la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Sora mea a fost mai norocoasă, absolvise facultatea înainte de acest episod.

– Aveai 18-19 ani, ce gândeşte, cum reacţionează un om la vârsta asta când i se face o asemenea nedreptate?

– Nu-ţi spun ce gândeam atunci, îţi poţi imagina şi singur, dar eu am fost şi am rămas un optimist din fire, aşa că am reacţionat pozitiv, m-am orientat spre o şcoală postliceală de chimie, era una aproape, la Făgăraş. După ce am absolvit-o am lucrat un timp ca muncitor la Combinatul chimic din oraş, apoi am intrat la Facultatea de medicină veterinară din Timişoara, pe care am terminat-o în 1967.

– Lasă-mă să ghicesc, ai terminat cu 10...

– Nu, să nu exagerăm, nu eram un tip chiar atât de studios şi cuminte, am terminat cu 9,66, motiv pentru care puteam alege din mai multe oferte profesionale. M-am oprit la Brateş, comună din fostul raion Tg. Secuiesc.

De ce Brateş? Pentru că suna româneşte şi avea gară...

– Dacă nu sunt prea indiscret, poţi să-mi spui de ce ai ales Brateş când aveai şi opţiuni mai interesante?

– Pot să-ţi spun, de fapt e simplu, atât de simplu încât poate părea pueril: suna româneşte şi avea gară. Eram medic veterinar de circumscripţie, dispensarul avea o singură cameră în care locuinţa medicului era separată de birou printr-un paravan de aţă de şapte lei cincizeci, ţin minte asta pentru că era în inventar şi cu inventarele nu te joci... Nu aveam curent electric, dar am întâlnit nişte oameni deosebiţi, începând cu vizitiul şaretei – „maşina” dispensarului – şi terminând cu primarul de atunci, preşedintele CAP şi, deloc în ultimul rând, oamenii Brateşului, care m-au primit cu respect şi afecţiune. Ulterior am aflat că eram singurul român vieţuitor în cele şase sate pe care le avea circumscripţia.

– Vorbele tale ar putea avea un ecou distorsionat acum...

– Îmi dau seama şi-mi pare rău că se-ntâmplă aşa. Adevărul e că am mers la Brateş fără idei preconcepute, aşa cum alte sute de români – printre care te afli – au ajuns în acea perioadă în judeţul Covasna. Nu am făcut naveta la Târgu Secuiesc sau Sf. Gheorghe, cu toate că se practica. Am fost la dispoziţia oamenilor în orice problemă din domeniul meu profesional, la orice oră din zi şi din noapte. Cu ocazia asta mi-am dat seama că respectul se realizează ca o consecinţă firească a comportamentului celui în cauză, există şi o reciprocitate în materie. Am stat la Brateş până în 1972. Între timp a venit acolo şi soţia mea, Mioara, pe care o cunoscusem la Nitramonia Făgăraş, unde fuseserăm colegi de schimb. Împreună am plecat la facultate, ea la Chimie, eu la Veterinară, dar evoluţia relaţiei noastre a făcut-o să se transfere la facultatea pe care o urmam eu. În 1966, în plină sesiune de examene, ne-am căsătorit.

– Doi veterinari români la Brateş?!

– Uite că se putea şi-aşa, eu la Circumscripţie, Mioara la ferma zootehnică a CAP, o fermă de mare performanţă – cei mai în vârstă ştiu despre ce vorbesc. În sfârşit, ca să nu mă lungesc prea mult, în 1972 mi s-a oferit postul de şef birou la Direcţia Agricolă Covasna, iar soţia a ajuns şef de laborator la Oficiul de reproducţie şi selecţie a animalelor. După ce ne-am stabilit la Sf. Gheorghe au venit pe lume şi copiii, Dragoş în 1974 şi Roxana în 1977. Dragoş este şi acum în Sf. Gheorghe, Roxana s-a căsătorit şi trăieşte în SUA.

Revoluţia din ’89 şi numirea ca prefect al judeţului

– Exceptând naşterea copiilor voştri, care a fost cel mai important moment din existenţa ta covăsneană?

– Au fost două asemenea momente şi le-aş aminti în ordinea importanţei lor: primul a fost Revoluţia din decembrie 1989. A fost prima oară când am putut să le povestesc copiilor mei adevărul despre bunicul lor, am putut să le spun că a fost deţinut politic şi nu infractor de drept comun; că a făcut 10 ani de închisoare pentru că şi-a respectat misiunea de preot; că a fost amnistiat în 1964, dar că nu l-au lăsat nici după aceea în pace, l-ar fi arestat din nou, pentru parazitism social, dacă nu s-ar fi angajat ca măturător de şpan la atelierul mecanic de la Colorom Codlea; că s-a recăsătorit cu mama, la revenirea din închisoare, pentru că nu mai reprezenta un pericol pentru evoluţia noastră, a copiilor; că a cerut, printr-o audienţă la Mitropolitul Ardealului, Mladin, să fie reprimit în cler, dar a fost refuzat pentru că fusese deţinut politic; că cererea lui a fost onorată, totuşi, de Mitropolitul Antonie Plămădeală, care trecuse şi el prin celulele închisorilor ca deţinut politic – tata primind, astfel, în 1972 parohia Bradul, de lângă Avrig; că a reuşit să se pensioneze ca preot, dar suferinţele din închisoare l-au omorât în 1974, la 66 de ani. Toate astea le-am povestit copiilor mei după Revoluţie şi am fost fericit că am putut s-o fac în deplină libertate.

– Dacă tot vorbim despre Revoluţie, spune-mi unde te-a prins şi ce-ai făcut zilele acelea.

– Revoluţia am petrecut-o, ca să zic aşa, în sediul fostului Comitet judeţean de partid. Mă dusesem acolo să o salut, să o îmbrăţişez, a fost o explozie de entuziasm vecină cu demenţa pe care cu toţii, sau aproape cu toţii, am trăit-o atunci. Prima noapte în sediul Judeţenei de partid am petrecut-o alături de Dima Daniel, Liviu Dumbravă, Hobincu Zoli în biroul în care ulterior aveam să lucrez ca prefect. Era, cum îţi spuneam, o stare euforică vecină cu demenţa, departe de cerebralitatea atât de necesară acelor momente. Funcţiona tot „tacâmul” specific: dezinformări, tensiune, scenarii fanteziste...

– Da, mi-aduc aminte, am trăit şi eu clipele acelea, veneau tancuri ruseşti dinspre Chichiş, se anunţase un desant aerian de terorişti arabi dinspre Vâlcele... Veselie mare acum, atunci însă n-a fost uşor. Să revenim, ai rămas dator cu al doilea moment important din existenţa ta covăsneană.

– Momentul acela a fost şi cea mai mare surpriză: numirea mea ca prefect al judeţului. Eram la Făgăraş, cu familia, ne pregăteam de Crăciun, a venit şoferul Prefecturii, Ceauşu, să-mi spună că eram invitat la o teleconferinţă cu premierul Victor Ciorbea. Nu l-am crezut, dar cumnatul meu mi-a arătat ziarul Adevărul, unde eram nominalizat ca prefect. A fost un moment ciudat, fusesem numit fără ca eu să depun vreo diligenţă în acest sens. Eram un simplu activist al Partidului Democrat, făcusem campanie, mă implicasem în viaţa politică a judeţului, dar nu o făcusem nicio clipă cu gândul la „căpătuială”.

– Eu te cred, dar văzând ce se-ntâmplă acum în partide n-aş zice că acţiunea de atunci a lui Ciorbea a fost una tipică pentru politica românească...

– Fiecare poate crede ce vrea, adevărul este cel pe care ţi l-am spus.

„Dacă nu ne putem iubi, s-ar impune măcar un concubinaj cu maghiarii”

– Ce rămâne pentru Gheorghe Tatu după patru ani de muncă în Prefectura Covasna?

– E foarte greu să fac eu evaluarea asta. Am fost prefect din 1997 până în 2001. Ce constat eu, azi, e că locuitorii judeţului îmi spun „bună ziua” sau „jó napot” când mă întâlnesc şi se bucură că mă revăd. Cred că este un fapt care demonstrează că în acei patru ani de zile am fost aproape de oameni, m-am bucurat şi am suferit împreună cu ei.

– Ţin minte că la un moment dat ai avut o propunere care s-a „bucurat” de multă atenţie negativă din partea românilor...

– Da, eu am fost întotdeauna un militant pentru o convieţuire armonioasă cu maghiarii, în care să ne regăsim şi noi, alături de ei, în demnitate şi afirmare a identităţii româneşti. La o întâlnire cu preşedintele Ion Iliescu am spus că Dumnezeu ne-a lăsat, într-o clipă de inspiraţie fastă sau mai puţin fastă, împreună, români şi maghiari, în acelaşi areal. Aşa am fost dintotdeauna şi-aşa vom fi şi în continuare, refuz să cred că se poate altfel. Din acest motiv, diferendele dintre noi ar merita să fie rezolvate în mod echitabil pentru toţi. Într-un divorţ permanent nu putem trăi, iar dacă nu ne putem iubi, măcar un concubinaj s-ar impune în mod logic. De aceea am propus ca noi, românii, fiind mai puţini în zonă să ne revendicăm condiţia de minoritari, să obţinem acest statut şi să beneficiem de acelaşi tratament privilegiat pe care maghiarii îl revendică la scară naţională. N-am avut succes atunci şi nu ştiu dacă azi ideea ar fi acceptată. Eu unul sunt şi acum convins că, dacă s-ar pune în practică, am putea deveni partenerii unui dialog real chiar şi în mult discutata problemă a autonomiei.

– Ce şanse dai românilor într-un posibil viitor Ţinut Secuiesc?

– Să fim optimişti, România rămâne stat suveran, unitar, indivizibil, este membru al Uniunii Europene, situaţie care impune noi abordări privitoare la convieţuire, drepturile omului şi afirmarea identităţii fiecăruia. Concret, cred că autorităţile centrale şi locale trebuie să accepte ideea că viaţa individului nu este condiţionată de etnie, ci de capacitatea şi valoarea fiecăruia. Din păcate, constat cu tristeţe că am involuat, acum ocuparea unui post în anumite instituţii se face în mod discriminatoriu, condiţionat de cunoaşterea limbii maghiare. E un paradox, asta se-ntâmplă tocmai când cunoştinţele de limbă străină trimit la alte limbi de circulaţie internaţională. Mă surprinde ideea exclusivismului lingvistic, deşi toată populaţia judeţului cunoaşte destul de bine limba română şi poate comunica în limba oficială a statului fără a fi stânjenită. În acelaşi timp, potrivit legilor ţării, accesul la limba maghiară este garantat în administraţie, după cum e garantat şi dreptul la învăţământ în limba maternă. De multe ori se gândeşte, însă, în mod segregar la accesul la limba maternă şi nu în ideea europeană de integrare a tuturor într-un proces educaţional.

– Cum crezi că s-ar putea deschide uşa asta mereu închisă între români şi maghiari?

– E trist să vezi că în toate discuţiile privind autonomia şi în documentele elaborate în acest sens nu există niciun capitol care să trateze deschis, onest, corect modul de gândire în ce priveşte convieţuirea interetnică. Totul este tratat exclusiv pentru rezolvarea problemei maghiarilor, neglijându-se adevărul existenţei comune româno-maghiare. Acest aspect îngrijorează populaţia de etnie română din zonă şi o obligă la luări de poziţie în care de multe ori, dar poate motivat, notele extremiste primesc conţinut. E regretabil, dar până nu se va ajunge la înţelegerea pragmatică a situaţiei şi la elaborarea unor soluţii viabile, starea de tensiune va continua. Maghiarii trebuie să înţeleagă că existăm aici împreună cu ei, nu separat, suntem parte a acestei existenţe comune.

Politicale

– Cum ţi se pare viaţa noastră politică?

– Nu sunt străin de politică şi nu m-am dezis de Partidul Democrat, s-a estompat însă intensitatea implicării mele în politică. Oi fi eu un optimist, dar trebuie să recunosc că în momentul de faţă ne paşte pericolul renaşterii unui totalitarism de factură neocomunistă, pe care liderii actuali, ipocriţi, nu vor să-l recunoască şi să şi-l asume. Răsfoind o carte de istorie vezi că şi ascensiunea lui Hitler s-a făcut pe un astfel de fond de negare a valorilor şi verbiaj mediatic. Există pericolul real ca populaţia să plătească tribut inconştienţei, asigurând prin vot acest totalitarism. Ar fi dramatic şi ireparabil, pentru că România ar fi trimisă în subsidiarul istoriei contemporane. Mai mult decât atât, starea de lehamite care începe să se manifeste în rândul unor categorii ale populaţiei s-ar instala, cu totul regretabil, în structura naţiei, cu repercusiuni greu de cuantificat. Cred că nu-i prea târziu să ne trezim din starea de somnolenţă letargică, preagonică, n-am auzit al treilea cântat al cocoşilor... Încă putem găsi calea spre salvarea democraţiei prin vot. Aici aş situa şi începutul de drum al noii alianţe PNL-PDL. E nevoie de unitatea dreptei pentru că e nevoie de responsabila misiune de a fi în slujba naţiei. Fără false promisiuni, fără cuvinte mari, fără minciună. Cu sinceritate şi devoţiune. Recunosc, istoria recentă nu ne ajută în această direcţie, dar suntem datori să încercăm.

„Când bei apă, să te gândeşti la izvor”

– Te-ai retras la Avrig... De ce-ai plecat din Sf. Gheorghe?

– Există un proverb chinezesc care spune „când bei apă, să te gândeşti la izvor”. De-aici, din Avrig, mă trag, aici sunt rădăcinile familiei şi nu am plecat din Sf. Gheorghe pentru că aş fi suferit vreun neajuns din partea celor din Covasna. Am moştenit casa străbunicului şi am ajuns la o vârstă a retragerii din prima linie. Am revenit la Avrig păstrând judeţului Covasna şi mai ales locuitorilor lui un respect aproape religios, găsind în ei adevăraţii mei prieteni, sfetnici şi colaboratori. Atunci când am avut acel urât accident de maşină, aflându-se la Sf. Gheorghe de gravitatea lui (se întâmplase la Săftica), 1.654 de cetăţeni ai judeţului, români şi maghiari, au donat sânge pentru mine şi soţia mea. N-au vrut decât să ne salveze, să se facă utili. Gestul lor plin de nobleţe şi dăruire este un argument în a susţine găsirea unei soluţii pentru construirea convieţuirii comune.