Venit, văzut, intonat, citit, depus, defilat și plecat. Așa s-ar putea scrie, pe scurt, despre evenimentul din 9 mai de la Sfântu Gheorghe, prin care autoritățile covăsnene și-au bifat încă o atribuție de serviciu. De fapt, probabil așa se poate scrie despre toate activitățile derulate de zile naționale sau cu ocazii mai speciale. Așa a fost cea de joi, când s-au punctat, de fapt, trei mari sărbători: „Ziua Europei”, „Ziua Independenței de Stat a României” și „Ziua victoriei împotriva fascismului”.

Dacă la Sibiu, „capitala” Uniunii Europene zilele acestea, liderii europeni și-au permis să rupă regulile stricte, să iasă din rânduri și să se îmbrățișeze cu cetățenii veniți să îi vadă îndeaproape, la Sfântu Gheorghe, în județul Covasna, e de neimaginat ieșirea din protocolul privind organizarea evenimentelor de acest gen. În capitala Covasnei totul decurge conform unui scenariu vechi de când lumea. Începe cu primirea persoanei oficiale și continuă, negreșit astfel: intonarea Imnului de Stat al României, slujbă religioasă, discurs, depuneri de coroane și se încheie cu defilarea.

Noroc cu aceasta din urmă, care este așteptată cu drag și cu mândrie cu orice ocazie, dar și cu vremea îmbunată, pentru că altfel niciuna din acțiunile trase la indigo an de an cu ocazii ca cea de 9 mai nu transmite vreo emoție, vreo bucurie, vreo tristețe, vreo însemnătate. Ceva. Orice care să ne facă să simțim că a meritat să căscăm ochii, gura, dar și urechile la acțiunile și discursurile dictate de la centru. Nicio vorbă în plus sau în minus, niciun pas în plus sau în minus. Totul „ca la carte”. O carte din alt secol, din alte vremuri.

Toate astea în vreme ce mulțumea stă și privește la fel cum privește și ostașul român de pe soclu. E nemișcată, impasibilă și neimpresionată.

„Uniunea Europeană este un proiect în plină schimbare, care ne obligă să ținem pasul cu prezentul, pentru ca viitorul să nu ne surprindă”. Sunt cuvinte din discursul premierului Viorica Dăncilă care s-au rostogolit prin aer după ce le-a citit, în fața militarilor aliniați, subprefectul Necolae Radocea. Niște cuvinte în contrast total cu acțiunea de joi de la Ostaș, de altfel împietrită în timp de atâția ani.

O fetiță, cu un ursuleț de pluș într-o mână, își face drum pe carosabil, ocolind mulțumea de pe trotuar. Ajunge lângă șefimea așezată neclintită în primul rând și aruncă ochii spre scările care duc la Ostaș, unde urcă, rând pe rând și monoton, grupuri cu coroane. „Hai! Te-ai convins că nu e nimic de văzut?”, întreabă bunica. „Da”, a răspuns fetița și, în gând, probabil alte câteva persoane care acum urmăreau silueta copilei, pierdută imediat înapoi între oameni.

Ea a plecat de acolo probabil fără nicio impresie, fără niciun gând despre acțiune, fără nicio lecție vie. Și poate nu doar ea.

În final, pe lângă coada interminabilă de mașini și blocajul de pe podul de la Gară, în urma evenimentului au rămas doar coroanele mortuare așezate la picioarele imobile ale Ostașului român și câteva întrebări, în general retorice: nu putem oare să ne arătăm recunoștința față de eroii noștri și în alte moduri mai creative, mai cu folos? Ce rost are ritualul acesta trist și de ce să nu facem ceva constructiv în schimb?