Nu suntem Hristoşi, nu suntem capabili să suferim pentru alţii. Nu putem simţi, de prea multe ori, nici măcar o necostisitoare compasiune pentru cei cu adevărat săraci, debusolaţi şi amărâţi. Trecem prin existenţa pe care ne-a dat-o Dumnezeu cu o nepăsare şi-un orgoliu de supermani, ignorând că nu suntem decât un „boţ de humă” peste care a privit, la un moment dat, Creatorul.

În acest spirit, Săptămâna Patimilor Domnului nostru Iisus Hristos ne spune că suntem, încă o dată, datori. În faţa Domnului, în faţa părinţilor noştri, în faţa copiilor, a fraţilor, surorilor şi soţiilor noastre. În faţa tuturor apropiaţilor şi necunoscuţilor pe care-i ştim sau nu-i ştim. Le suntem datori un gând bun, pornit din suflet. Dar şi o faptă bună, pentru că în lumea noastră gândul nu mai ajunge. Cum altfel îl putem privi în ochi pe Mântuitor, în noaptea Învierii?!

Nu ştiu dacă putem izbăvi lumea şi oamenii de păcate răstignindu-ne voluntar pe Cruce. Mi-e teamă că s-ar pierde seminţia. Dar o rugăciune şi-o faptă bună putem face, măcar în această Săptămână a Patimilor, pentru a ne aminti, o dată pe an, de patimile celui care a murit şi a înviat pentru ca noi să avem un drum şi o lumină.

Adevărul e că, în clipa în care, tulburat, nu mai cred în nimeni şi în nimic, încerc să-mi închipui ce-am fi fără Calea, Adevărul şi Viaţa pe care Mântuitorul ni le-a arătat. Şi atunci mă-ndrept spre Tatăl Nostru şi spre Icoana Maicii cu Pruncul, pe care bunica mă îndemna să o sărut când eram copil. Rostesc rugăciunea, sărut Icoana şi plâng. Este singurul mod în care pot să mă apăr de răul din alţii, de răul din mine.

Vă doresc un Paşte fericit tuturor!