Când citești „Procesul” lui Kafka, treci treptat de la nedumerire la revoltă, însă cu greu îți imaginezi că ai putea râde de situațiile absurde prin care trece procuristul Josef K., ale cărui întâmplări surprind mii de cititori de un secol încoace. Într-o cu totul altă abordare, în spectacolul  „Șapte ”, a cărui premieră a avut loc marți seara la Teatrul „Andrei Mureșanu”, viciile unui sistem găunos, similar binecunoscutei lumi a lui Kafka, sunt prezentate cu un savuros umor negru. În ciuda dramatismului prezent pe scenă, publicul râde fără puterea de a se abține și fără să se simtă vinovat.

Alertat de o febră sâcâitoare, un tânăr pacient în vârstă de 34 de ani nimerește în clinica celebrului doctor Schroeder, recunoscută pentru aparatura modernă și personalul cu o pregătire de nivel înalt, unde intră plin de speranța că în scurt timp se va vindeca și va putea să-și continue liniștit viața. Împărtășind un destin similar cu Josef K., pacientul, interpretat de Ion Fiscuteanu Jr., devine însă la scurt timp victima unui sistem nemilos – de data asta cel sanitar – în care rămâne prins ca într-un vârtej, nemaiştiind dacă e bolnav cu adevărat sau îmbolnăvit cu bună știință din cine știe ce interese meschine ale angajaților clinicii.

„Șapte” este așadar povestea incredibilă a unui destin al cărui curs se schimbă brusc dintr-o cauză banală și a neputinței individului de rând de a se sustrage neregulilor unui sistem defectuos. Aflată sub semnul fatidicei cifre șapte, care se face simțită pe scenă atât prin cele șapte etaje ale clinicii, cât și prin alte elemente ce țin de misticism, acțiunea se desfășoară liniar și chiar predictibil, fără a fi însă plictisitoare.

Dincolo de previzibilul și imprevizibilul poveștii, spectacolul surprinde prin câteva aspecte care țin de inspirația și priceperea regizorală. Analizând retroactiv firul desfășurării acțiunii, este aproape imposibil să nu observi că fiecare actor este plasat exact în rolul care i se potrivește perfect. Astfel, de la Mona Codreanu, care interpretează fără cusur un cadru medical rupt de realitate și total dezinteresat de soarta pacienților pe care nu se sfiește să-i umilească zâmbindu-le suav în timp ce trage lasciv din narghilea, la Veres-Nagy Attila care joacă rolul medicilor de pe fiecare etaj și care, în trioul aproape isteric pe care îl compune cu Iulia Verdeș și Andrea Papp, este întruchiparea absurdului absolut și a indiferenței așa numiților profesioniști din sistemul medical, personajele – nu puține – rămân întipărite perfect în mintea spectatorului. Perucile și împietrirea Claudiei Ardelean în rolurile sale de asistentă, râsetele contagioase și metodele ciudate de trezire ale personajului întruchipat de Daniel Rizea, rătăcirea de om fără speranță din privirea Elenei Popa, o pacientă resemnată în fața nedreptăților sistemului, lacrimile din ochii Cameliei Paraschiv, mama nebună care își caută zadarnic copilul dispărut, revolta și cinismul lui Sergiu Aliuș, în rolul geamănului din scaunul cu rotile, o altă victimă a sistemului, compasiunea de pe chipul lui Costi Apostol, în rolul Morții care bântuie clinica, toate îți penetrează mintea și te marchează pe nesimțite, tot astfel cum inocența autentică a Andei Popa îți pătrunde în suflet.

Memorabilă este și mișcarea coregrafică prin care se transmite fățiș ideea de năuceală și nebunie care cuprinde deopotrivă pacienții, medicii și asistentele, fiecare afectat în felul lui de sistem, dar și vocea inconfundabilă a Luizei Zan, cea care intonează într-un limbaj indescifrabil o melodie ce se reia obsesiv făcând trecerea de la o scenă la alta. Tuturor acestora li se adaugă secvența în care se induce ideea unui sistem totalitarist, care pretinde că face totul pentru binele absolut al cetățenilor săi pe care, de fapt, îi împinge spre pierzanie, întocmai cu sistemul constituit în celebra clinică cu șapte etaje a doctorului Schroeder. Sugestiv este și decorul format din pânze albe transparente care delimitează palierele clinicii, deasupra cărora, întocmai ca un vultur care așteaptă moartea oamenilor pentru a se înfrupta din leșurile lor, o cioară stă cocoțată, lăsând spectatorul să intuiască deznodământul. Și totuși, oricât de predictibil ar putea părea, spectacolul se încheie cu o poveste surprinzătoare, pe care nimeni nu o poate intui.

Tulburător prin tema pe care o abordează, „Șapte” este un spectacol care are toate ingredientele unei producții teatrale reușite: viziune regizorală, interpretare actoricească remarcabilă, suspans, dinamism, vestimentație, coloană sonoră impresionantă, coregrafie impecabilă și decor pe măsură, dar și subtilitate și unitate, fiind bine închegat. Un exemplu în acest sens este momentul în care actorii poartă tricouri inscripționate cu mesajul „Je suis Schroeder”, care face trimitere la episoade tragice din prezentul spectatorilor care pot cădea oricând victime ale sistemului medical actual.

Prin ceea ce a realizat cu noua sa montare, Sebastian Marina confirmă că deține arta de a pune în scenă un spectacol bun, făcând în așa fel încât spectatorul să nu simtă scaunul de sub el pe durata desfășurării acțiunii, așa cum afirma la un moment dat că definește el un spectacol captivant.