Ciprian Anton, omul care până la 35 de ani a trăit deja două vieți

Prima impresie pe care ți-o formezi când îl întâlnești pe Ciprian Anton este că dai mâna cu un fotomodel desprins din paginile cataloagelor de modă. Trăsăturile bine conturate ale chipului, zâmbetul cuceritor, siguranța de sine, forța gesturilor, liniile perfecte ale tunsorii, ținuta elegantă și postura demnă te emoţionează și te seduc pe nesimțite și irevocabil. Întinzându-i mâna, te aștepți să vezi ridicându-se în picioare un bărbat falnic, cu mișcări zvelte și constituție atletică demnă de un Adonis al timpurilor postmoderne. Doar după câteva minute vei realiza cu stupoare că tânărul chipeș și manierat este țintuit într-un scaun cu rotile, care-l ajută să se deplaseze.

Din instinct, îți vine să-l compătimești, dar felul natural în care ți se adresează, firescul cu care se mișcă, bunăvoința și deschiderea pe care le afișează înaintea ta te fac să te rușinezi de propriile gânduri, chiar dacă ele ți-au fost curmate după doar câteva clipe și nu au apucat să se concretizeze. Rămânând același om mărunt, încorsetat în preconcepții și stereotipii legate de normalitate, te simți sufocat de curiozitatea de a afla povestea scaunului cu rotile și te întrebi pe tine, apoi pe el: Ce întâmplare nefericită și nedreaptă a putut „conecta” așa un tânăr la scaunul acesta cu rotile?

Pe deplin conștient de ceea ce trezește în tine, Ciprian îți povestește cu firescul cu care ți-ar relata un episod dintr-un serial de televiziune cum, la vârsta de 23 de ani, pe când era angajat al unei firme de construcții, a suferit un accident de muncă. Într-un moment de neatenție, a căzut de pe acoperișul unei case, de la o înălțime de 7m, în timp ce decoperta plăcile de azbociment ale acestuia. „Am avut toate complicațiile posibile. Infecții, operație pe stomac, am fost intubat, plămâni, coaste rupte, mână, cap, toate”, încheie el povestea accidentului, cu detașarea unui om care ar relata pățania unui personaj străin de el însuși.

Vocea cu care povestește prin ce a trecut nu trădează nici urmă de emoție, de lamentare sau autocompătimire. Privindu-te în ochi, nestingherit de slăbiciunea pe care și-o etalează, îți mai povestește cum, după momentul întâmplării, a optat pentru o izolare între pereții casei care s-a întins până la aproximativ doi ani. „În momentul în care m-am văzut în pat și intubat, și cu stări care mai de care, timp de luni de zile nu m-am gândit nicio secundă la mine. M-am gândit în primul rând la suferința părinților mei și a prietenilor mei. Era ceva nou pentru noi. Încercam tot timpul să-i conving că sunt bine, că n-am nicio problemă. Pentru mine a fost o tragedie, mai ales că nu aveam cunoștințe legate de scaunul rulant”, mărturisește cu seninătate Ciprian, atunci când se întoarce către momentul dur în care și-a dat seama că viața lui de până atunci avea să se piardă în negura trecutului, fiind înlocuită cu o viață pe care cu greu putea să și-o imagineze.

Dincolo de dezavantajul său, la cei 35 de ani ai lui, Ciprian are avantajul de a fi trăit două vieți. Timp de 23 de ani a trăit o viață de normalitate, în care trupul îi era teafăr, făcea sport, avea o viață socială activă și se bucura de viață ca orice om aflat la prima tinerețe. „Înainte de accident eram foarte activ. Făceam sport, ieșeam în baruri, în cluburi, mă întâlneam cu multă lume, eram cât de cât cunoscut, cel puțin în zona în care locuiam”, îşi amintește el.

De 12 ani însă, el experimentează un stil de viață nou, pe care nu și l-a dorit, dar pe care treptat a învățat să îl accepte și să și-l asume. „Mi-a fost foarte greu ca după acest accident să stau într-un scaun cu roțile mai mari decât mine și să mă împingă mama, tata sau fratele meu prin oraș. Era extrem de greu să mă vadă femeile de la alimentară cu care mă salutam în fiecare dimineață. E foarte greu. Sincer! Mi s-a întâmplat să-mi fie dor să mai cumpăr ceva. Nu știam cum arată banii, nu știam ce se mai întâmpla în cercul nostru de prieteni. Mi-aș fi dorit să mă implic foarte mult în tot ce înseamnă activitățile lor. Aveam nevoie să mă simt util”, povestește Ciprian.

De voie, de nevoie, în cea de-a doua viață a lui Ciprian a venit un moment în care, obligat să se ducă la dentist, a fost smuls din izolare și obligat să se confrunte cu lumea din afara casei. Prima întâlnire cu un cunoscut în casa scării l-a emoționat până la lacrimi, însă în curând, cu măiestria unei păsări Phoenix avea să se ridice din propria cenușă și să înceapă un întreg proces de regenerare.

Fire hotărâtă și perseverentă, Ciprian a pornit lupta normalizării unei anormalități în care destinul l-a împins fără regrete. Hotărât să-și demonstreze sieși că viața are sens, a învățat să își disciplineze trupul, pe care l-a forțat să se supună voinței lui și să-l asculte ca un supus credincios. Așa a ajuns ca, în următorii ani, să se reintegreze social, să danseze, să își termine studiile, să înoate, să obțină permisul de conducere și să călătorească singur prin lume, la diferite competiții paralimpice, unde obține excelente rezultate la tenis de câmp. „Începând și cu activitățile sportive și încercând să am rezultate, mi-a plăcut să cred că sunt un exemplu – în primul rând pentru acei utilizatori de scaun rulant – și că am devenit un model pentru ei și chiar am observat că mulți încercau să mă copieze în activitățile sportive pe care le desfășuram atunci sau chiar să mă întreacă. Un lucru fantastic! Sportul înseamnă socializare, să ne depășim condiția, spiritul de competiție, autodepășire, condiție fizică foarte bună”, mai spune Ciprian care, prin sport, a reușit să își dezvolte niște grupe de mușchi ce nu mai funcționau în mod normal.

Dacă pentru oamenii cu handicap, Ciprian Anton este un exemplu de urmat, pentru cei trupeşte sănătoși este o pildă. Cel mai adesea, într-un elan de efuziune, oamenii, probabil rușinați de scuzele lor penibile de a nu face ceva și de lamentările nejustificate, se aventurează să îl numească „erou” sau „supraom”, cuvinte care nu îl măgulesc câtuși de puțin. O dată pentru că el s-a autodepășit din dragoste de viață, dar mai ales din dragoste pentru cei apropiați lui, și a doua doar pentru că existența lui este o neîncetată luptă. „Chiar dacă sunt atât de bine din punctul de vedere al activităților de socializare, sport... am mulți prieteni etc., să știți că nu sunt chiar bine pentru că, zi de zi, întâmpin – cred – alte o sută de probleme, începând de la probleme fizice, de management urinar, intestinal, de dureri, de foarte multe chestii de genul acesta, până la problemele de accesabilizare”, spune Ciprian, care vorbește cu lejeritate și deschidere atât despre problemele de sănătate pe care le poartă cu sine, cât și despre neajunsurile de a fi un om cu handicap într-o țară în care majoritatea clădirilor nu au rampă de intrare sau dacă o au este de multe ori impracticabilă din cauza înclinației foarte mari, o țară unde prețul unui scaun cu rotile variază între 3.000 și 7.000 de euro, în vreme ce Casa Națională de Asigurări de Sănătate decontează doar 1.600 de lei, o dată la cinci ani, și unde trotuarele și șoselele sunt cel mai mare inamic al cărucioarelor medicale, iar grupurile sanitare sunt rareori adaptate nevoilor unor persoane cu handicap.

Trecând cu mult curaj peste toate aceste obstacole, Ciprian continuă să fie un sportiv de performanță. În luna iulie el va pleca la un campionat sportiv din Ungaria, de unde speră să revină cu rezultate remarcabile. Cel care, așa cum spune psihoterapeuta Mariana State, care i-a fost ghid în procesul de recuperare, „a avut susținere din interior pentru că este perseverent, ambițios, muncitor și rezistent la frustrare”, a arătat și continuă să îi arate omenirii cum, prin voință umană, anormalitatea se poate converti în normalitate. Și cine știe dacă viața nu ne va oferi surpriza de a-l vedea într-o zi pe Ciprian desprins de indispensabilul său „accesoriu”, scaunul cu rotile, căci viața este și rămâne „o cutie de ciocolată din care nu știi niciodată ce vei obține”. Și atunci, va căpăta sens o memorabilă replică a lui: „Nu-mi pare rău de ceea ce s-a întâmplat, dar cred că a durat prea mult”.

Citeşte şi „Ghidul persoanelor cu traumatism vertebro-medular” – o carte utilă oricui