Săptămâna aceasta, de marţi până duminică, românii din Sf. Gheorghe şi judeţul Covasna sărbătoresc Zilele Andrei Şaguna, manifestare care a ajuns la a XXII-a ediţie graţie unor oameni inimoşi care, la începutul anilor ’90, înfiinţau câteva Ligi şi Fundaţii destinate păstrării identităţii româneşti măcar peste decenii, dacă veacuri sună prea optimist. Atât despre organizatori, pentru că despre ei s-a mai vorbit şi, desigur, se va mai vorbi. Mi se pare mai potrivit să aflaţi acum cum gândea Andrei Şaguna despre români şi, chiar mai interesant, ce gândeşte un maghiar contemporan cu noi despre Mitropolitul Şaguna şi în general despre relaţiile interetnice din zonă.

Românii din Transilvania îi datorează enorm Mitropolitului Şaguna, omul care şi-a făcut din ideea unităţii românilor un crez, o icoană, un scop în viaţă; omul care, botezat catolic de părinţii săi, a trecut la ortodoxie la 18 ani, a făcut gimnaziul catolic la Pesta, Filozofia şi Dreptul la Buda şi Teologia la Vârşeţ. În februarie 1834, la 26 de ani, viitorul Mitropolit Şaguna spunea în Catedrala din Carloviţ, unde era înaintat diacon: „Pe românii transilvăneni din adâncul lor somn vreau să-i trezesc şi către tot ce e adevărat, plăcut şi drept să-i îndrumez”. Despre Mitropolitul Şaguna reţin vorbele spuse de Antonie Plămădeală, frate întru credinţă şi unitate a românilor, în 1997: „Şaguna a fost un dangăt de clopot care a trezit din amorţire conştiinţe şi destine, a redat speranţe şi vigoare, a pus plugul în brazdă şi a desţelenit ceea ce ameninţa să devină pârloagă”.

Mitropolitul Andrei Şaguna are o statuie în Sf. Gheorghe şi prieteni chiar printre maghiari. Iată ce scrie despre Mitropolit un om care a ţinut să-mi împărtăşească părerile şi convingerile sale despre Andrei Şaguna, precum şi despre avatarurile unor relaţii interetnice asupra cărora la nivel înalt se tace. Voi da cuvântul, aşadar, d-lui Nagy Attila, cetăţean de etnie maghiară din Sf. Gheorghe, om pe care-l cunosc dintr-o poză publicată pe un site.

„Mă deranjează şi pe mine negativismul unilateral cu care este prezentată istoria românilor, personajele marcante ale culturii lor, faţă de istoria maghiarimii din bazinul Carpatic. Trec cu vederea cum îi prezintă profesorul de istorie Kadar Gyula pe români în istoria Secuilor, ca pe nişte slugi ale ungurilor, asta fiind o veche stereotipie a orgoliului cultural maghiar faţă de români. Dar nu pot să trec peste cum îl prezintă pe episcopul ortodox Andrei Şaguna, pe care eu personal îl apreciez foarte mult. M-a surprins un articol într-un ziar local maghiar în care personalitatea lui Andrei Şaguna era prezentată negativ: „aventurier”, „trădător”, „s-a împotrivit Revoluţiei maghiare de la 1848”. Dl. Kadar susţine că statuia lui Andrei Şaguna este o insultă la adresa locuitorilor secui din Sf. Gheorghe. Interesant, când e vorba de Wass Albert, un criminal de război, statuia lui din Comandău nu e nici o problemă. Cred că este un comportament dictatorial. Secuii au dreptul la orice, românii la nimic în Covasna, chiar în ţara lor. Personal, de Andrei Şaguna mă leagă un gând al lui, pe care l-am citit într-un articol al lui Valeriu Branişte, publicist la Tribuna din Sibiu şi luptător pentru drepturile românilor din Ardeal şi Ungaria. După el, Şaguna ar fi spus unor tineri români care învăţau la Universitatea din Pesta: „Nu este important ce pasăre cloceşte oul, important este să fie găina”. Oul reprezintă totul, începutul, centrul ontologic din care se naşte totul. Tiparele ascunse ale fiinţei se ascund în invizibilitatea Oului, ca Început. Prin imaginea oului, Şaguna vorbeşte de adâncimea, de verticalitatea imaginarului, ca garanţie ontologică a existenţei neamului. Asemenea vorbe doar un teolog ortodox putea să spună, pentru că în creştinism imaginarul sacru este trăit, până în străfundurile sale ontologice, doar de ortodoxie. Catolicismul, prin raţionalismul său, excepţie făcând câţiva mistici, a trădat imaginarul sacru. (...) Kadar îl învinovăţeşte pe Şaguna că s-a împotrivit revoluţiei maghiare din 1848, că a fost omul Habsburgilor. Din păcate, istoricii maghiari nu recunosc vina chiar a revoluţionarilor maghiari că românii din Ardeal s-au opus revoluţiei maghiare. A fost o greşeală istorică a revoluţionarilor că, împotriva voinţei românilor şi saşilor din Ardeal, au unit Ardealul cu Ungaria. După revoluţie, chiar Kossuth a recunoscut că revoluţia greşise faţă de „minorităţi” – am pus ghilimele pentru că românii erau de fapt majoritari în Ardeal. (...) Autonomia a fost inventată ca să vindece rănile istorice ale maghiarimii, care n-au fost ridicate la nivelul conştiinţei naţionale, de a se confrunta cu ele şi a se vindeca. Dincolo de cerinţele de autonomie, spunea Kertesz Imre, e vorba de frustrările istorice neprelucrate ale poporului maghiar. (...) Cred că dacă suferinţele istoriei, la fiecare neam care trăieşte unul lângă altul, vor fi retrăite ca jertfă, numai aşa va fi deplin desăvârşită identitatea neamului. Numai aşa va fi realizată împăcarea între neamuri, prin realizarea identităţii pe fondul jertfei istorice.”

Interesant punct de vedere, nu? Iată cum, pornind de la nişte dispute în jurul personalităţii Mitropolitului Andrei Şaguna, învăţăm câte ceva şi despre noi, despre cei de lângă noi, despre suferinţele şi frustrările noastre.