ACTUALITATE 23 ianuarie 2012

OPINII. Criticilor mei, ai noştri şi ai oricui

de Dumitru Manolăchescu | 122 vizualizări

Ce-mi place cel mai mult la dialogul înfiripat pe site-ul covasnamedia.ro de către postacii de toate culorile politice (nu-mi place să le spun postaci, aşa că îi voi numi „critici”) este strădania lor – mă rog, a celor mai mulţi dintre ei, pentru că sunt câţiva care fac o plăcută şi necesară notă disonantă – de a acoperi cât mai mult subiectul în cauză cu „zgomotul” insinuărilor şi învinuirilor către autor, pe teme care n-au nicio legătură cu cea a articolului dezbătut. Când nu găsesc nimic de spus, comentează aiurea tot ce le trece prin cap, unii folosindu-şi anonimatul pentru a deveni, măcar în 10 rânduri, judecători, juraţi şi procurori în acelaşi timp. Bineînţeles, atunci când n-au pe cine înjura, îl iau la ţintă pe autor: „Portocaliule, să-ţi fie ruşine”, „Fătucă, treci la cratiţă, eşti o ruşine” şi n-are rost să continui, le ştiţi mai bine decât mine. Ce resort intim îi face pe aceşti oameni să mă (ne) înjure şi să creadă că ar trebui să-mi fie sau să ne fie ruşine – nici măcar cei care o fac nu ar şti să ne spună dacă ar sta faţă în faţă cu mine sau cu colegii mei care au opinii diferite de ale lor, dar ce mai contează, important e că se bagă în seamă.

Ceea ce nu înţeleg aceşti oameni nemulţumiţi de viaţa lor este că principalii vinovaţi (nu întotdeauna singurii) pentru neîmplinirile noastre suntem chiar noi; poate am vrut prea mult şi am muncit prea puţin, poate n-am fost inspiraţi, poate n-am învăţat destul sau n-am învăţat ce trebuie, poate n-am avut destul curaj sau poate n-am fost suficient pregătiţi pentru tăvălugul care a venit peste noi după decembrie 1989. Sau poate am comentat prea mult de pe margine şi-am intrat prea puţin în joc, în teren...

Sigur, toate guvernele, toţi preşedinţii, toţi oamenii politici pre şi post-revoluţionari poartă o parte din povara vieţilor noastre cenuşii, dar vinovaţii principali pentru neîmplinirile noastre suntem chiar noi. Şi spun asta uitându-mă în jur şi văzând mulţi oameni – chiar din generaţia mea – care şi-au transformat visul în realitate. Şi care n-au furat şi n-au înşelat statul român, ci au muncit, au avut curaj, au fost inspiraţi, au fost mai deştepţi şi mai determinaţi decât cei care nu fac altceva decât să acuze, lipindu-se de o idee sau de o formaţiune politică în speranţa (de cele mai multe ori secretă) că din lipitori de afişe vor deveni directori sau şefi de servicii în vreo instituţie descentralizată. Până să ajungă la scaunul de şef, însă, trebuie să-şi facă practica în politică emanând tristeţe, ură şi manipulând din greu. Nişte bezmetici care nici măcar informaţi nu sunt şi cu care n-ai, de cele mai multe ori, cum să porţi un dialog civilizat, chiar dacă în contradictoriu. Atâta ştiu, atâta pot, atâta-i duce capul să facă!

Criticilor mei de serviciu, altfel foarte interesaţi de culoarea mea politică (trecută şi prezentă) şi mai puţin de „măruntele” chestiuni care ţin de libertatea de exprimare pe care nu doar ei, ci şi eu o am, o să le spun următoarele lucruri despre mine: sunt ziarist de 40 de ani şi nu mi-e ruşine pentru felul în care mi-am făcut meseria într-o epocă în care pentru a trăi, nu pentru a trăi bine, gazetarul trebuia să accepte compromisul alinierii la politica partidului unic. Ceva mai aproape de zilele noastre am făcut parte dintr-o echipă de campanie, la alegerile din 2004, am susţinut atunci alianţa PNL-PD, care a devenit apoi Alianţa D.A., din care m-am retras în momentul în care am devenit funcţionar public la Prefectura Covasna. Evident, am simpatiile mele politice, dar ele nu sunt, în majoritatea cazurilor, cele pe care le bănuiesc „ghicitorii” de pe site.

Nu sunt un fanatic şi încerc să judec oamenii politici pentru ceea ce fac, nu pentru ce le scapă în direct la televiziuni. Cred cu convingere că orice demers politic, indiferent cât de bine intenţionat, poate fi transformat de Media într-o povară pentru iniţiator. Altfel spus, o lege bună, falsată şi manipulată de Media antiguvernamentale, devine uşor „inamicul public” al unei bune părţi a populaţiei. Dacă se mai adaugă şi lipsa de comunicare din partea iniţiatorului, atunci rezultatul devine catastrofal. Cel mai recent exemplu – Legea sănătăţii. Dezbaterea acestui proiect, oprită şi reluată apoi datorită compromisului lăudabil făcut de dr. Raed Arafat, a fost un exemplu clasic de manipulare prin Media, sprijinită, fără intenţie, de Guvern.

În sfârşit, ca să n-o mai lungesc, pentru că nu ştiu dacă merită, v-aş spune că am, ca şi voi, dreptul la păreri şi, ca şi voi, am convingeri la care ţin. Ceea ce îmi lipseşte mie, spre deosebire de unii dintre criticii mei, sunt subordonarea şi fanatismul de sorginte politică. Ce nu-mi lipseşte, spre deosebire de aceiaşi critici ai mei, este discernământul. Am ajuns la o vârstă când pot să văd dincolo de strălucirea de faţadă şi îmi dau seama cât de subţire e linia dintre bine şi rău, dintre sinceritate şi fariseism, dintre valoare şi oportunism. Să nu credeţi că-i simplu, nu uitaţi că Diavolul se ascunde în detalii! Indiferent, însă, de convingerile voastre politice, eu nu încerc nici să vi le impun pe ale mele, nici să le corectez pe ale voastre. Pur şi simplu, îmi spun părerea în legătură cu un subiect dat. Părere cu care voi puteţi să fiţi sau puteţi să nu fiţi de acord. Este singura legătură între autor şi cititorii lui.

Am ţinut să vă spun toate astea pentru a-mi lămuri prietenii şi neprietenii în legătură cu unele aspecte care ţin de intimităţile mele şi care, în mod obişnuit, nu fac obiectul comunicărilor de presă. Iar singurul motiv pentru care o fac este acela că îmi respect cititorii, chiar când aceştia devin „criticii” mei. Totul este s-o facă într-un limbaj urban, cu o urmă de logică şi, dacă nu cumva cer prea mult, într-o limbă română curată. Oricum, este prima şi ultima mea intervenţie publică în această complicată relaţie cu unii dintre cei care ştiu, cu siguranţă, mult mai multe decât mine în tot ce mişcă, au întotdeauna dreptate dar nu au şi norocul să se poată exprima altfel decât la adăpostul anonimatului.

Apropo de curajul infinit şi distrugător al anonimatului, mi s-ar părea normal ca şi identitatea celor care postează pe site-ul covasnamedia.ro să fie cunoscută. La urma-urmei, cui îi poate fi ruşine cu opiniile sale?! În acelaşi timp, site-ul s-ar curăţa puţin de anonimii care nu ştiu decât să înjure şi să jignească. Ce se întâmplă acum – nu doar pe acest site, ci pe multe altele – e un dezmăţ, o orgie de înjurături incalificabile şi, de cele mai multe ori, nemeritate. De ce trebuie să suporte autorul unui articol toată revărsarea asta de ură, incultură şi lipsă de bun simţ comun? Mie mi se pare că preţul unui ziar devine, în acest fel, mult prea mare. Şi nu merită. Nici pentru editori, nici pentru cititorii oneşti şi civilizaţi.

Distribuie articolul:  
|

ACTUALITATE

De acelasi autor

Comentarii: 1

Adaugă comentariu
, 23 ianuarie 2012
„Eşti nesimţită! Eu sunt un om liber, mă întâlnesc şi cu Vanghelie şi cu tine, care eşti antipatică de la natură" ,,„La revedere! Du-te la Băsescu, pupă-l în c*r!” Aceste replici citeste integral
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.