ACTUALITATE 26 iulie 2015

OPINIE. Paradoxul taberei de vară Tusványos

de Mirela Cara | 111 vizualizări

Cel mai mare avantaj pe care ți-l dă faptul de a fi nou într-un spațiu este acela de a descoperi constant câte ceva: o stradă, un parc, o terasă, un eveniment, orice. Ceea ce pentru cei ce locuiesc de-o viață în spațiul respectiv este banal și lipsit de interes pe tine te captivează și te impulsionează să vrei să descoperi, să explorezi, să pătrunzi în detalii și să te familiarizezi cu felul în care decurge viața în spațiul respectiv.

În calitatea mea de jurnalist proaspăt instalat în județul Covasna, am trăit de curând o nouă experiență de acest gen, când am auzit vorbindu-se despre tabăra de vară de la Băile Tușnad, de care nu mai auzisem și care mi-a fost prezentată în linii generale ca un eveniment conceput eminamente pentru un public maghiar. Deși nu înțeleg mai mult de zece cuvinte din limba cel mai des vorbită în acest spațiu, mi-am asumat vizitarea taberei, a acestui loc despre care auzisem că reprezintă un prilej anual de întâlnire a etnicilor maghiari din așa-numitul Ținut Secuiesc.

Evenimentul devenise cu atât mai interesant pentru mine, cu cât în acest an el îmi fusese înfățișat și ca spațiu de promovare a candidaturii orașului Sfântu Gheorghe la titlul de Capitală Culturală Europeană 2021. Primisem de la biroul de informare al Primăriei Sfântu Gheorghe comunicatul de presă și programul celor patru zile de eveniment, ambele confirmându-mi ideea care îmi trecuse pe la urechi că beneficiarii programelor artistice, ai dezbaterilor și ai activităților de la Tușnad sunt doar cei care cunosc limba maghiară.

Așadar, în prima parte a zilei de vineri pășeam cu ochi curioși printre tarabele cu obiecte tradiționale secuiești, costume din portul popular al locuitorilor majoritari, delicii culinare din bucătăria secuiască, cărți în limba maghiară și informări redactate majoritar în maghiară. Însoțită de etnici maghiari care vorbesc perfect limba română, culegeam informații și mă edificam asupra detaliilor care mă captivau sau mă intrigau sub o formă sau alta. Toate informațiile le-am primit în limba română de la însoțitorii mei.

Până aici, nimic special! Și totuși, în timp ce mă holbam curioasă în jur și comentam diverse aspecte, mă trezesc abordată din senin de un cetățean. „Sărut mâna! Îmi cer scuze că vă abordez în felul acesta. Doresc să vă felicit că sunteți prezentă la acest eveniment”, mi-a spus zâmbindu-mi larg. Era pentru prima oară când apariția mea la un eveniment monden atrăgea felicitări, așa încât nu m-am putut abține și am întrebat sufocată de curiozitate care este mai exact motivul pentru care eram îndreptățită să primesc felicitări. „Păi e simplu. Foarte puțini sunt românii care vin la acest eveniment pe care îl consideră un loc de întâlnire a ungurilor. Deci pentru asta vă felicit”, mi-a explicat în continuare persoana care nu părea dispusă să discute mai mult pe subiect.

Rătăcind în continuare ușor bulversată printre corturile de evenimente, m-am oprit instinctiv în fața unui cort în care se susținea o prelegere. Spațiul încins de soare și de sudoarea numărului mare de oameni înghesuiți pe băncile din interior mi s-a părut de nesuportat și aș fi vrut să ies cât de repede posibil ca să mă pot bucura de o gură de aer curat. Și aș fi făcut-o negreșit dacă nu descopeream că unul dintre invitații prezenți la eveniment vorbea românește. Dintr-odată gândurile au început să mi se învârtă buimace prin cap. Ce însemna asta?! Cum era posibil ca la un eveniment dedicat numai cunoscătorilor de limbă maghiară să se vorbească româneşte chiar de la prezidiu și, mai ales, de ce? Primul impuls a fost să cred că invitatul este român, deși îmi aminteam perfect că pe lista evenimentelor nu observasem niciun nume de român. Și aveam dreptate! Printre trupuri și capete orientate către scenă, am putut zări o parte din plăcuța pe care stătea scris numele vorbitorului, plăcuță pe care ochii mei au reușit să deslușească prenumele Sándor și un nume atât de unguresc, că nu l-aș fi putut reține. Uluirea mă năpădise complet. La așa-zisa adunare a ungurilor, în fața unei mulțimi de unguri, un om cu nume de ungur rostea în românește un discurs din care am reținut următoarele: „...aceasta este o problemă creată și de presa centrală, care are o aplecare bolnăvicioasă către știrile care vorbesc despre conflictele dintre maghiari și români. Atâta timp cât jurnaliștii nu vor înțelege să își facă treaba ca niște profesioniști, lucrurile vor fi prezentate în continuare distorsionat”. Mai departe, s-a punctat faptul că din lipsă de informare corectă, oamenii care locuiesc în zone unde populația română este majoritară cred într-adevăr că ungurii sunt cel mai mare rău al românilor din Ardeal.

Aș fi vrut să pot rămâne până la capătul discuțiilor, însă trebuia să merg mai departe cu însoțitorii mei, care aveau un cu totul alt program. S-a întâmplat, printr-o coincidență la fel de intrigantă ca și prima, să ajung într-un alt cort în care se desfășurau evenimente. Ca în filmele de suspans, episodul din primul cort s-a repetat și aici, așa încât preț de câteva secunde am manifestat un oarecare scepticism față de propriul creier, pe care îl suspectam că are chef de glume și se joacă de-a scenariile cu mine. Ulterior, mi-am dat seama că totul se petrece aievea și că nu mă afectase vremea caniculară de afară. Tot ce era diferit în cel de-a doilea cort era tema discuției. Vorbitorul aducea argumente despre necesitatea de a ne cunoaște și accepta reciproc, dat fiind faptul că, printr-un context istoric asupra căruia nu am avut niciun control, suntem obligați să convieţuim în același spațiu.

Am plecat din Tabăra Tusványos întrebându-mă dacă și ce ar trebui să scriu despre cele ce văzusem și auzisem acolo. Înclinam să cred că impresiile mele personale nu ar avea de ce să intereseze cititorii ziarului pentru care lucrez și eram mai mult decât convinsă că nu ar trebui să scriu nimic. Duminică, pe site-urile de știri și pe pagina de Facebook a Ministerului Afacerilor Externe din România, am aflat însă cu stupoare că primul-ministru ungar, Viktor Orbán, a postat pe pagina personală de Facebook fotografii în care erau surprinse insigne ale Ungariei Mari și ale așa-numitului Ținut Secuiesc, plus alte mesaje care nu transmit unele dintre cele mai plăcute idei.

M-am trezit așadar în fața unui paradox pe care, nefiind capabilă să mi-l explic, am ales să îl prezint și să îl împărtășesc cititorilor ziarului nostru, care sper că au înțelepciunea să înțeleagă și să își explice fenomenul cu luciditate și discernământ. Între timp, eu voi încerca să îmi astâmpăr furia stârnită împotriva-mi pe motiv că nu am ochiul format să detectez asemenea simboluri care nu aduc niciun beneficiu nimănui. Poate tocmai de-aia!

 

Distribuie articolul:  
|

ACTUALITATE

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.