ACTUALITATE 27 martie 2013

O viață închinată culturii românești din Covasna

de Monica Vrânceanu | 111 vizualizări

Născut la Vâlcele, profesorul, muzeograful și etnologul Nicu Moldovan a împlinit 92 de ani pe 12 martie

Profesorul, muzeograful și etnologul Nicu Moldovan a împlinit 92 de ani pe 12 martie – o vârstă la care se poate lăuda că e mai lucid decât mulți alții din jurul său. Născut la Vâlcele, nenea Nicu Moldovan are în spate 50 de ani de carieră și o muncă neîntreruptă, pusă în slujba meleagurilor natale, a istoriei și a tot ceea ce este românesc în această zonă. A copilărit la Vâlcele în epoca în care localitatea era vizitată de protipendada României, l-a cunoscut pe Regele Mihai, a trecut prin cel de-al doilea Război Mondial – unde a luptat în prima linie, a fost director al Școlii Generale Vâlcele, vicepreședinte al Comitetului de Cultură și Artă Covasna și apoi responsabil cu dotarea Muzeului Național Secuiesc. Nu există loc din județul nostru pe care nenea Nicu să nu-l fi bătut la picior și nici istorie grozavă, chiar și legendă, pe care să n-o știe. În 1998, Primăria Sfântu Gheorghe i-a acordat premiul Pro Urbe și chiar dacă s-a pensionat de multă vreme, nenea Nicu Moldovan continuă să citească, să cerceteze, să se informeze și să... scrie. Locuiește singur într-un apartament din Sfântu Gheorghe, iar una dintre camere și-a amenajat-o ca pe un adevărat birou: cu cărți, hârtii felurite, o mașină de scris și un televizor ce-l menține ancorat în realitate. Aici nenea Nicu lucrează la ale sale, convins că acestea îl mențin în viață, vivace și lucid.

Despre copilărie, Nicu Moldovan își amintește că a fost una așa cum ar trebui să aibă orice copil: fericită. S-a născut într-o familie modestă, în același an cu Regele Mihai, pe care avea să-l cunoască, câțiva ani mai târziu.

„Îmi amintesc Vâlcelele ca pe o stațiune prosperă, unde vara veneau tot felul de oameni, bogații vremii dar și intelectualitatea. Pe vremea aceea, Vâlcele avea bibliotecă și poștă unde găseam cărți și ziare în limba română, iar eu am crescut alături de copiii maghiari, dar am intrat în contact și cu copii sași, evrei – nu am avut niciodată vreo problemă, relațiile erau normale, așa cum ar trebui să fie”, spune bătrânul.

Comoara de pe malul pârâului – mit sau realitate?

Dar Vâlcele are și o legendă, care lui Nicu Moldovan îi place tare: se spune că acolo, pe un mal al Pârâului Roșu, în munți, există o comoară cu mult aur. Vâlcelenii și alții, veniți din depărtări, au căutat-o ani în șir. Nimeni n-a găsit nimic, dar unii cred că mare parte din averea Contelui Mikó de acolo s-ar trage.

Vâlcele a fost descoperită de romani și apreciată ca stațiune. Aici a staționat Legiunea 13 Gemini, din calea căreia au fugit grupuri de daci. Pentru că pe atunci toată zona era numai pădure, se zice că dacii și-au îngropat avuțiile, aurul, în preajma Pârâului Roșu. Apele au spălat malul, astfel că au adus comoara în valea Pârâului. Sunt documente care spun că în 1870, aurarii din Turda cerneau aur la Pârâu – dar de unde aur aici? Nu poate fi vorba decât de comoara dacilor… Un American care se trage din zonă a venit prin 1930 tocmai din America, să caute comoara; au căutat-o apoi și soldații cu detectoare de metale, dar și țiganii – nimeni n-a găsit nimic. Nici localnicii, nici nimeni. Dar e o poveste frumoasă, chiar de nu știm sigur că e doar un mit”, crede nenea Nicu.

În prima linie a Războiului

După cele șapte clase de la Vâlcele, nenea Nicu a venit la Sfântu Gheorghe, unde a făcut școala profesională și iar a intrat în contact cu maghiarii (mai târziu aveau să urmeze completarea studiilor și Facultatea de Istorie-Geografie). După Dictatul de la Viena, a trăit doi ani la Vâlcele și își amintește că, dincolo de tensiunile politice, familia sa a trecut cu bine de acele clipe, chiar dacă tatăl său, jandarm român, se temuse la un moment dat pentru siguranța lor.

„În 1940 a început expulzarea românilor, iar hortyștii erau la granița dintre Vâlcele și Sfântu Gheorghe. Au fost momente de tensiune, iar cei care s-au bucurat atunci de venirea ungurilor aveau să o regrete mai târziu: nu de alta, dar ungurii aveau legi aspre care nu le conveneau maghiarilor... Ce vreau să zic? Au fost vremuri tulburi, ungurii au trecut granița și s-au căsătorit apoi cu românce, dar cred că românii din Vâlcele au fost protejați inclusiv pentru că se știa că relațiile lor cu maghiarii fuseseră cordiale, demne și cinstite. Tata nu a fost expulzat tocmai pentru că se comportase onest cu maghiarii… și de la tata am eu o vorbă: dacă nu-ți poți face omul prieten, nu ți-l fă dușman… respectă-ți semenul ca Om, cu etnia și confesiunea lui, căci de la oricine poți învăța lucruri folositoare!” – aceasta este filosofia de viață a lui nenea Nicu Moldovan, care de-a lungul timpului a păstrat relații bune cu maghiarii. De altfel, s-a și însurat cu o unguroaică.

În 1942, tânărul Nicu Moldovan primea ordin de chemare în Armată, de unde a ajuns curând pe front, în Campania de Vest din Ungaria și Cehoslovacia.

„Am fost pe front în Ungaria și Cehoslovacia, iar după ce am ajuns, în câteva zile m-au trimis în prima linie… Îmi amintesc și acum frigul din tranșee, gerul, primul contact cu frontul, cu proiectilele vâjâind pe la urechi… Până să ajung pe front, știam că în război se zice doar „Înainte!”, dar acolo am înțeles că se poate spune și „Înapoi!” – în momentul în care ne zburau deasupra capetelor gloanțe și când sărea pământul de sub noi. Pe 9 mai s-a anunțat capitularea inamicului, dar bucuria a ținut doar câteva ore, căci noi i-am înlocuit pe alții și mai aveam de luptat. Trei zile am luptat contra nemților, care până la urmă s-au dovedit a fi rușii din Armata lui Vlasov, generalul care l-a trădat pe Stalin pentru Hitler”, își amintește nenea Nicu Moldovan.

Își mai amintește și acum drumul înapoi spre țară, în miez fierbinte de vară, când până să intre în România, femeile din sate puneau la porți găleți cu apă rece, ca să aibă cu ce se răcori și ce bea soldații ce se întorceau de pe front. Când au intrat în România însă, nimeni nu i-a mai întâmpinat cu apă rece, iar drumul până acasă l-au făcut cu soarele arzând, prin praf.

„Noi am luptat așa, că dăm totul pentru țară, totul pentru război… dar când am intrat în țară, nimeni nu s-a mai uitat la noi”, spune trist nenea Nicu.

Secretul căsniciei durabile: să te „suporte” cel de lângă tine

Nenea Nicu Moldovan a revenit la Vâlcele după război. Și-a terminat studiile, a devenit profesor și apoi directorul Școlii Generale din comună. Avea 33 de ani când s-a însurat cu o unguroaică de la Bihor, ajunsă profesoară la Vâlcele. Au rămas căsătoriți 57 de ani, până în urmă cu patru ani, când soția sa a murit.

„Secretul căsniciei noastre a fost că ea m-a suportat. Eu umblam peste tot, să adun de toate – ba pentru mine, ba pentru muzee, ea a fost o fire mai blândă, care m-a lăsat în ale mele… Dar nici eu n-am fost om rău, între noi n-au fost bătăi, cum mai vezi pe la alții, niciodată n-am înțeles cum poate un bărbat lovi o femeie…  Ne-am luat prinzând drag unul de celălalt și așa am rămas, trăind în drag și respect”, spune bătrânul.

După 17 ani petrecuți la Școala din Vâlcele, Nicu Moldovan a fost numit vicepreședinte al Comitetului de Cultură și Artă Covasna – odată cu reorganizarea administrativ-teritorială din 1968. După câțiva ani petrecuți acolo, a ajuns muzeograf la Muzeul Național Secuiesc (Muzeul Județean pe vremea aceea). Unii spun că ar fi fost chiar singurul angajat român al Muzeului, unde a rămas ani întregi – din 1971 până în 1983 și apoi din 1995 până la pensionare.

„Paul Niculescu Mizil, aflat într-o vizită pe aici, remarcase că la Muzeu nu era niciun element românesc, astfel că l-a desemnat pe secretarul cu propaganda să se ocupe de chestiune… și m-au trimis pe mine acolo, să mă ocup cu adunarea obiectelor românești. O ocupație pe care am făcut-o cu drag și dedicare. După pensionare, m-am mai ramolit, dar nu m-a ținut mult: vreo doi ani. După care am realizat că dacă nu fac ceva, mă duc. Așa că am început să lucrez: citesc, scriu, sculptez în lemn – sunt vicepreședinte al Asociației Meșterilor Populari. Astea m-au ținut în viață, activitățile continue, că altfel mă duceam demult”, crede nenea Nicu Moldovan.

„Secuii și românii nu s-au luptat între ei”

Spune că viața sa e un lung șir de experiențe și recunoaște că e pasionat de trecut, de istorie și de întâmplările cu oameni de demult. Asta nu înseamnă însă că nu e ancorat în prezent și spune că nu-i place deloc ce se întâmplă în țară și nici în zonă.

„Aici nu e Ținutul Secuiesc, ci Ținutul Secuizat… Secuii au ajuns aici împinși de unguri, de nobilii unguri cărora le apărau averile… Nobilii maghiari au trimis oastea secuilor aici, dar nu de frica sau de dragul românilor, ci de teama invaziei turcești. În fine, asta e istorie, dar atunci, de ce s-a ajuns la atâta ură azi? Când s-au luptat secuii cu românii, poate spune cineva…?”, întreabă retoric nenea Nicu Moldovan.

Este de părere că problema cu minoritățile e una care stă să devină și mai mare tocmai pentru că „după Război, românii s-au văzut cu sacii în căruță și au uitat că au atâtea minorități”. Tocmai de asta, dar și pentru că, crede el, nici Trianonul nu ne e prezentat pe toate părțile și puțini știu că „la Trianon s-a ținut cont că românii au anihilat focarul comunist din Centrul Europei”. Adică nimeni nu mai stă să analizeze faptele și nimeni nu mai stă să înțeleagă pe nimeni, în vreme ce multe dintre atrocitățile războiului, în care românii au avut de suferit și Dictatul de la Viena, sunt uitate.

Poate că problema ar fi mai simplu de rezolvat dacă politicienii noștri, români sau maghiari, ar ști istorie! Românii și secuii au conviețuit armonios… și mereu am spus: e mare lucru să fii Om!” – încheie nenea Nicu Moldovan, convins fiind că viitorul aparține generațiilor care vor putea accepta trecutul, cu bune și rele, privind mai ales spre viitor și construind împreună, nu separat.

Distribuie articolul:  
|

ACTUALITATE

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.