Vremurile s-au schimbat, iar ideea lucrului manual a căpătat cu totul alt înţeles în zilele noastre Ne amintim probabil mulţi dintre noi de vremurile când mamele sau bunicile ne tricotau sau croşetau hainele, în dorinţa de a avea o bluză sau un fular altfel decât cele câteva modele disponibile în magazinele de confecţii din vremea comunismului. Ne amintim şi orele de lucru manual, când doamna învăţătoare ne introducea în tainele cusutului, explicându-ne cât de bine arată un goblen frumos pe peretele camerei. Mergeam la mercerie unde pe

Vremurile s-au schimbat, iar ideea lucrului manual a căpătat cu totul alt înţeles în zilele noastre

Ne amintim probabil mulţi dintre noi de vremurile când mamele sau bunicile ne tricotau sau croşetau hainele, în dorinţa de a avea o bluză sau un fular altfel decât cele câteva modele disponibile în magazinele de confecţii din vremea comunismului. Ne amintim şi orele de lucru manual, când doamna învăţătoare ne introducea în tainele cusutului, explicându-ne cât de bine arată un goblen frumos pe peretele camerei. Mergeam la mercerie unde pe bani puţini ne alegeam fire de macrame, de la Tălmaciu, căci acelea sunt cele bune, apoi cu greu făceam rost de modele noi din reviste germane aduse în ţară de cunoştinţe, de rude, şi pe care le împrumutam, visând să arătăm bine într-o bluză modernă, cum nimeni nu are.

 

Clubul de Mâini Dibace

 

Vremurile s-au schimbat, iar ideea lucrului de mână a căpătat cu totul alt înţeles în zilele noastre. Într-un oraş ca Sfântu Gheorghe, plin de magazine second hand, prea puţini sunt tentaţi să se apuce de confecţionarea unei bluze, lucru destul de costisitor şi care durează ceva timp. Cu toate acestea, sunt şi doamne care sfidează această logică aparent normală, şi care se încăpăţânează să croşeteze, să tricoteze şi să coasă goblenuri. O parte dintre ele au format în toamna anului trecut un club numit "Clubul de Mâini Dibace", şi se întâlnesc în fiecare luni după masă la Casa Municipală de Cultură "Konya Adam". Atmosfera din club este una distinsă, voia bună este la ea acasă la fiecare întâlnire, la fel ca şi schimbul de modele şi de experienţă. În cele câteva luni de funcţionare, clubul numără deja peste 15 membri, lucru îmbucurător pentru Gabor Eva, iniţiatoarea şi fondatoarea clubului. Ea ne-a povestit că scopul înfiinţării acestui club a fost acela ca femeile care iubesc lucrul de mână să aibă un loc al lor, unde să se poată întâlni şi discuta despre hobbyul lor în special, dar şi despre alte lucruri, cotidiene, probleme de familie, sau unde pur şi simplu să mai poate sta la taclale. Ea ne-a spus că în al doilea rând, prin înfiinţarea clubului şi-a propus să tragă un semnal de alarmă asupra unui fenomen care este prezent nu numai în acest segment al lucrului de mână, ci şi în altele, şi anume faptul că trebuie să ne întoarcem la rădăcini, la lucruri din care ni se compune cultura locală.

La club vin nu numai femei trecute de prima tinereţe, ci şi câteva fete tinere, care au prins gustul modei create chiar de ele, şi care spun că le face plăcere să îşi confecţioneze propriile haine pentru că astfel nu există riscul de a întâlni pe stradă o altă persoană îmbrăcată la fel.

 

Lucrul de mână – un hobby nu tocmai ieftin

 

Ca orice altă pasiune, şi lucrul de mână implică anumite costuri. Vorbind cu membrii clubului, am aflat că la Sfântu Gheorghe oferta de materie primă pentru confecţii de mână este limitată şi scumpă. După anii ’90 majoritatea merceriilor de altădată s-au închis, rămânând doar câteva, care şi ele abia reuşesc să supravieţuiască. Am făcut un calcul pentru a vedea cât costă de exemplu o bluză unicat. Am ales o mărime mijlocie şi un material nici prea scump, dar nici cel mai ieftin. În general pentru o bluză de vară este nevoie de 400-450 de grame de material. Un ghem are 50 de grame şi costă 7 lei. Avem nevoie aşadar de 8 ghemuri a 7 lei, ceea ce rezultă că numai pentru fire achităm 56 de lei. Mai avem nevoie de câtţiva nasturi sau un fermoar, aşa că ajungem uşor la 60 de lei. Confecţionarea bluzei însă nu se face peste noapte, unei persoane care are un loc de muncă, dar şi familie, îi rămân în cel mai bun caz 2 ore pe zi pentru a tricota sau croşeta. Aşadar, în cel mai bun caz, obiectul vestimentar va fi terminat în 2 săptămâni. Femeile de la Clubul de Mâini Dibace spun că niciodată nu au socotit munca, aşa că teoretic bluziţa dorită costă 60 de lei, adăugând că munca se uită în momentul în care un obiect este terminat, acest lucru dându-le satisfacţie maximă.

 

Să croşetăm şi pentru vânzare?

 

La târgurile de produse meşteşugăreşti întâlnim deseori şi produse tricotate şi croşetate. Multă lume se uită la ele, după care trece mai departe mormăind că sunt frumoase, dar scumpe. Szocs Emese, o tânără de 27 de ani, ne-a povestit că s-a apucat de croşetat acum doi ani, iar acest lucru i-a plăcut atât de mult, încât a decis să îşi deschidă un PFA cu acest domeniu de activitate. „Mi-am propus să particip la târguri de profil atât cu haine, cât şi cu genţi, cercei sau coliere croşetate. De asemenea în preajma sărbătorilor religioase croşetez figurine specifice acelei sărbători: de Paşti fac iepuraşi şi pui, iar de Crăciun ornamente pentru pomul de iarnă, îngeraşi, globuri sau oameni de zăpadă.” Emese ne-a spus că atunci când a pornit această mică afacere, avea planuri mari, care însă au fost năruite de nepăsarea oamenilor, de birocraţie, dar şi de criza economică. „Nu este uşor să găseşti loc la târguri, iar dacă ai reuşit, te împotmoleşti de alte obstacole: taxele sunt destul de mari, iar statul îţi ia o grămadă de bani. Au fost târguri la care nici taxa de înscriere nu am scos-o, nici nu mai vorbesc de costurile pe care le-am avut la achiziţionarea materialelor, cât despre profit, nici nu poate fi vorba. Din păcate România nu este deocamdată o piaţă bună de desfacere pentru acest gen de produse. Atâta timp cât există magazine de 3,8 lei şi chinezării la tot pasul, românul, al cărui buzunar este extrem de limitat, nu va cumpăra lucruri unicat. Este adevărat că este şi o categorie socială selectă, interesată de lucruri unicat, însă aceşti oameni îşi permit să facă aceste cumpărături peste graniţă”, spune Emese. Cu toate că s-a arătat dezamăgită, ea a spus că nu va renunţa la această pasiune şi va continua să apară la târguri de profil. „Nu mă voi îmbogăţi din această muncă. Dar pentru mine nu este vorba numai de bani, este o pasiune pe care am desoperit-o şi la care nu am de gând să renunţ”.

 

Bucureşti - o piaţă în devenire

 

Ca şi în multe alte domenii, capitala reprezintă acel loc unde poate-poate se iveşte o rază de lumină, dat fiind faptul că salariile de acolo nu se compară cu cele de aici. În Bucureşti există târguri unde se învârte multă lume şi unde, dacă ştii ce să duci, poţi face bani frumoşi. Cei care au participat la astfel de târguri spun însă că gusturile bucureştenilor sunt diferite de cele din această zonă. Kulcsar Andrea, o femeie iubitoare de lucru de mână, prezentă la numeroase astfel de târguri spune că dacă vrei sa participi la târguri handmade în capitală, trebuie să confecţionezi lucruri cu multe floricele şi mărgele, şi să foloseşti cât mai puţină piele, pentru că bucureştenii nu se dau în vânt după produse ce au un aer rustic. Dacă reuşeşti să faci lucruşoare pe placul celor din capitală, poţi face bani frumoşi, pentru că din moment ce le place un articol, bucureştenii nu se feresc să îşi deschidă portofelul.

Aşadar, tricotatul şi croşetatul este numai pentru unii. Există un segment redus al celor ce îl practică, şi unul la fel de limitat al celor ce sunt dispuşi să cumpere astfel de produse. Încet-încet ajungem la nivelul multor ţări occidentale, unde astfel de activităţi sunt practicate numai la nivel de plăcere, fiind foarte puţini cei care într-adevăr fac bani din acest lucru. Acolo însă astfel de produse au preţuri piperate, care raportate la câştiguri sunt însă acceptabile. Se pare că avem şi ce învăţa, şi unde creşte, până atingem un nivel dorit. Până atunci, avem câteva locuri unde se adună pasionaţii de lucru de mână, în încercarea lor de a menţine vie această activitate.