Ce pot eu să zic despre Ionică Lăcătuşu?! Greu să cuprinzi în cuvinte o viaţă de om care mai are încă multe de spus. Privesc Bucegii în apus din curtea de la Bran şi-mi amintesc tinereţea noastră, care ne-a adunat în destule împrejurări şi nu ne-a despărţit niciodată; puşca şi cureaua lată, ce falnici eram odată... Pentru mine, Ion a fost întâi de toate un prieten, un om care m-a ajutat cum a putut şi cu ce a putut atunci când eu şi tânăra mea familie aveam nevoie de sprijin. Nici nu vă daţi seama ce mult însemna un prieten cu care să poţi vorbi orice prin anii ’75-’80... Cam ce înseamnă şi acum, doar ceva mai complicat, mai abscons, mai cenzurat. Eram prieteni de inimă, nu de mici sau mari afaceri mai mult sau mai puţin politice. Apoi, Ionică şi familia lui au fost oamenii împreună cu care, pe nisipurile Mării Negre, copiii noştri cântau cât îi ţinea gura: „Ardealul, Ardealul, Ardealul ne cheamă / Nădejdea e numai în noi”... Lucruri care păreau normale atunci, din altă lume acum.

A mai trecut timpul, ne-a mai trecut şi vremea şi, iată, nenea Ionică împlineşte astăzi 65 de ani. La anul, fix pe vremea asta, va face doi de şase, iar când va număra trei de şase... Dar să nu gândim atât de departe, până una-alta avem câte ceva de spus pentru Ion Lăcătuşu acum, cât ne mai ţin puterile minţii şi baierile sufletului, cât ne mai putem gândi cu frivolă speranţă la un viitor ancorat într-un prezent continuu. Eu, de pildă, i-aş dori şi i-aş ura să rămână acelaşi spirit tânăr, care ne-a animat şi mobilizat ani de-a rândul într-o comunitate românească de regulă dezbinată, mult prea orgolioasă pentru a fi şi eficientă. Spiritul tânăr, o putere de muncă ieşită din comun, o voinţă şi o credinţă puternice – cred că astea sunt calităţile care l-au adus pe Ion în postura de a înfăptui, nu doar de a vorbi. Îi doresc acest spirit tânăr şi de-acum încolo, aşa cum îi doresc să se ridice deasupra micilor patimi existenţiale care, de regulă, obosesc şi chinuie o fire empatică prin excelenţă, cum este cea cu care l-au înzestrat bunii săi părinţi.

Nu pot decât să-i mulţumesc lui Ion Lăcătuşu pentru ceea ce a însemnat în viaţa mea şi a comunităţii româneşti din Covasna şi înainte, şi după evenimentele din decembrie 1989. N-am fost întotdeauna de acord cu el, uneori l-am refuzat, alteori l-am şi înjurat (prieteneşte şi doar în gând, nu cred că se pune...), dar întotdeauna am ştiut că e cinstit, corect şi determinat. Un luptător, un infanterist care merge printre gloanţe cu puşca-n mână, uneori fără să vadă prea bine pe unde calcă şi spre ce pericole se-ndreaptă. O Balanţă, dacă e să credem în zodii, cu toate calităţile şi defectele ei. Suportabile amândouă...

Cu vreo 20 de ani în urmă, la o tainică întâlnire într-un subsol vegheat de-o sticlă de vin cât o candelă pâlpâind un sfârşit de novembre, nenea Ionică mi-a încredinţat un gând: „Trebuie să facem ceva să nu ne pierdem, să nu pierim pe cale...”. Nu ştiu cât de adânc a pătruns în mintea mea acel gând, adevărul e că simt şi acum ceva urme, dar pe el credinţa în oameni şi în ziua de mâine l-a luminat, i-a dat puteri să reziste în vremuri şi împrejurări mai degrabă neprietenoase, deseori ostile. La 65 de ani, nenea Ionică este acelaşi om cu care încercam, cândva, să nu ne pierdem, să nu pierim, să rezistăm, să rămânem. Un prieten pe care îl îmbrăţişez, îl felicit pentru ce-a făcut în folosul comunităţii pe care a slujit-o, o slujeşte şi, sunt convins, o va sluji până la final cu încrâncenare şi devotament, şi căruia îi transmit toată preţuirea şi afecţiunea mea de moldovean sentimental, sincer şi, odată cu pierderea noastră prin vremuri şi vremi, patetic.