Amintiri din Epoca de Aur – zilele trecute ale presei covăsnene.

Pe vremuri, presa însemna cu totul altceva decât azi – mai puțină viteză, mai puține canale de informație și, poate, mai multă profunzime în ale relatărilor, în ale scrisului. Când era mai bine, e discutabil, căci fiecare epocă are frumusețea sa; pe de altă parte, însă, să nu uităm că presa de altădată se făcea, cel puțin în România, cu specificul cenzurii impuse de era comunistă.

Dar vremurile erau diferite, iar în județul Covasna presa a început oarecum cu renumitul Cuvântul nou, un ziar care de-a lungul anilor și-a câștigat un public al său și a format generații întregi de jurnaliști. Sunt peste 40 de ani de atunci și mulți dintre cei care scriau în paginile publicației de limbă română au ieșit la pensie, s-au dispersat prin lume sau pur și simplu și-au găsit alte ocupații. Cu toate acestea, o parte dintre seniorii de la Cuvântul nou tot mai găsesc vreme, o dată pe an, pentru a se întâlni și a depăna amintiri – vorbesc cu drag despre oamenii trecutului, munca de teren și de redacție, întâmplări hazlii impuse de politica regimului. Amintirile au acum un gust nostalgic, așa cum le stă și bine amintirilor; iar nostalgia, în combinație cu ironia specifică ziariștilor, naște relatări dintre cele mai interesante, demne de ascultat într-o zi caldă de toamnă, așa cum a fost cea de săptămâna trecută, când mai mulți seniori de la Cuvântul nou s-au revăzut de dragul vremurilor de altădată.

Ziariștii își amintesc prea-bine despre munca acelor vremuri, despre materialele politice care-și găseau locul în primul rând în editorialele obligatorii, ca și despre articolele „de partid” prin care se făcea propaganda vremurilor. Dar aceiași ziariști își amintesc cu mare plăcere de faptul că, contrar unor păreri generale de acum, se putea scrie și cu drag, cu căldură, despre multe alte subiecte. Prin urmare, dincolo de articolele obligatorii care erau inevitabile – în cele din urmă, Partidul Comunist Român (PCR) fiind cel care susținea financiar tot ceea ce ținea de realizarea, editarea și tipărirea unei publicații, se puteau scrie și interviuri sau reportaje în care politicul era ocolit cu talent și dibăcie. Iar aceste articole cuprindeau întreg județul, munca de teren fiind atunci adevărata muncă a ziaristului și revenindu-i fiecăruia dintre numeroșii redactori ai unui ziar al acelor vremuri.

”PCR ne susținea financiar, fără nicio îndoială. Dezvoltare nu era pe vremea aceea, ziarul era gândit într-un anumit fel, dar nu existau fluctuații de calitate, nici nu se cerea așa ceva”, spune Dorel Andraș, fost redactor al Secției Social a Cuvântului nou.

Tiraj de 30.000 de exemplare pentru Cuvântul nou

Unul dintre cei mai prolifici ziariști pe care i-a avut vreodată presa covăsneană, Dumitru Manolăchescu, își amintește și astăzi momentul de glorie al Cuvântului nou: perioada în care ziarul a avut un tiraj de 30.000 de exemplare – toate vândute, fără retur.

”A fost o perioadă în care niciun alt ziar nu apărea lunea, chiar de era cotidian. Și atunci... a apărut Cuvântul nou lunea, se vindea nu doar în județul Covasna ci și în Brașov. Era bătaie în fiecare luni dimineața, în Gara Brașov, pe Cuvântul nou – pentru că aveam un coleg, Mircea Zeicu, care scria tot ce ținea de sport. Atunci s-a mărit tirajul, îngrozitor de mult, de erau 30,000 de exemplare care se vindeau în totalitate. Mircea scria etapele de fotbal, care erau duminica – analize, tot ce ținea de sport... și asta însemna enorm atunci”, povesteşte Dumitru Manolăchescu.

După momentul de glorie a urmat însă unul urât, care a adus în anii ’70 disponibilizări în presa covăsneană. Iar cei care se aflau atunci la ziar își amintesc prea bine momentul, căci n-a fost deloc unul plăcut și nici unul foarte obișnuit pentru acei ani. Disponibilizările au venit pe fondul revenirii ziarului de la cotidian la ediție săptămânală.

”Erau turbulențe și atunci, poate erau perioade în care Partidul nu avea așa mare nevoie de propagandă. Nimeni nu a fost trimis să-și caute de lucru, ci i s-a repartizat imediat un alt loc de muncă – în același cadru sau unul apropiat. Marius Deac a plecat atunci la Cultură – pe un post mai bine plătit, alții au fost trimiși la Secția Economică și tot așa”, își amintește Dan Manolăchescu senior.

”După ce la transformarea în cotidian se făcuseră angajări, a venit vremea disponibilizărilor... Au plecat atunci vreo 4-5 oameni, dar în cele din urmă au plecat în locuri bune. Nu era o plăcere, în anii 70, să rămâi fără loc de muncă... dar nu era nici o tragedie în cele din urmă. Ne-au adunat într-o sală a redacției și au citit lista cu cine pleca. Constantin Timaru era pe atunci redactor-șef... și au stabilit, în conlucrare cu cei de la Partid, cine pleca și cine nu. Unora li s-a făcut rău, căci era totuși o chestie să fii dat afară... Pentru unii a fost foarte bine, totuși, căci nu erau și nici n-au fost vreodată gazetari, dacă e să o luăm așa”, spune la rândul său Dumitru Manolăchescu.

”Au pățit mai bine ăștia de au fost dați afară... nu se punea problema locului de muncă, că te angajau altundeva și erai chiar mai bine plătit”, spune fostul redactor pe Cultură, Ioan Drăgan.

Gafe și cenzură

O întâmplare poate amuzantă acum, dar destul de gravă pentru acei ani a fost cea prin care un titlu greșit așezat în pagină a iscat un adevărat scandal după apariția unui material de presă.

”O colegă nu prea îndemânatecă în ale scrisului dă un titlu tâmpit: Partidul - călăuzitor și faur...  Asta a fost o prostie, dar a intervenit și greșeala secretarului de redacție, care n-a paginat materialul și titlul pe două coloane, cum se făcea la un articol politic, că erau mai importante chipurile. Ei bine, secretarul de redacție a paginat pe o singură coloană, motiv pentru care titlul a trebuit despărțit – Partidul - călău-zitor și faur... Și așa a ieșit... călău”, își amintește Ioan Drăgan.

”A mai fost una – cu Republica Socilaistă România, care ieșise așa la tipar, din cauză că ne-a scăpat”, povestește la rândul său Dorel Andraș.

Alături de această gafă mai erau cenzurile, dar acestea nu prea deranjau, se pare și oricum nu depindeau de redactori. Până la urmă, regulile erau simple: PCR-ul nu se critica și nu era voie să apară niciun fel de date legate de producțile intreprinderilor. În plus, până la urmă, toată lumea știa ce era voie să se scrie și ce nu, înainte de cenzură impunându-se ”autocenzura”.