Interviu cu Filip Bundan, întors în țară după trei ani la studii în UK

Filip Bundan este un tânăr din Sf. Gheorghe care, în perioada octombrie 2017 – iunie 2020, a studiat ingineria sistemelor la Warwick University în Coventry (Anglia), dar, după absolvire, a ales să se întoarcă acasă. 

Revenit pe meleagurile natale, Filip a acceptat să își împărtășească experiența, vorbind deschis și din perspectivă strict personală despre diferențele culturale și despre avantajele și dezavantajele din ambele țări, pe care le-a sesizat pe durata efectuării studiilor în Regatul Unit. 

M.C.D.: Ai plecat dintr-un liceu din Sf. Gheorghe și ai ajuns la o facultate din Marea Britanie. Care a fost prima impresie?

F.B.: Ca să fac un scurt istoric, în clasa a XII-a m-am trezit elev la mate-info și am zis că ce fac cu viața mea. Politehnică? Pentru că așa se-ntâmplă. Am avut norocul ca, fix la început de clasa a XII-a, să mă întâlnesc cu o prietenă care, la momentul respectiv, era studentă în Anglia. Am vorbit de facultate și am început să aplic, pentru că acolo intră oricine – și studenți mai străluciți, și studenți mai puțin străluciți. Și am încercat, am făcut procesul. Eu, aplicând, am simțit așa, nevoia de schimbare, la modul „Mă, vreau să mă schimb”. Am vrut să o iau de la zero cumva. În procesul de aplicare, îi simțeam că-s diferiți, simțeam o diferență enormă. 

M.C.D.: Pe cei de acolo, da?

F.B.: Și studenții români, care s-au întors în România, după ce au studiat în alte țări. 

M.C.D.: Și ce anume simțeai ca fiind diferit? 

F.B.: Erau mai deschiși, mai calmi, judecau mai puțin... efectiv era o diferență în aer. 

M.C.D.: Bun! Și ai ajuns acolo. Ce ai găsit? A coincis ceea ce ai găsit acolo cu ceea ce credeai că vei găsi?

F.B.: Da. Chiar a coincis. Dar depinde mult și de părerea personală. Eu, unul, într-adevăr, pot spune că mi-a plăcut că am luat-o de la cumva zero – ca gândire, comportament, viziuni. Mi s-a schimbat tot, pur și simplu. Alt tip de profesori, alt mod de a-ți trăi viața de student... de la cel mai simplu exemplu: în România stau 30 de oameni pe palier, își împart două băi, iar eu stăteam cu 12 oameni, dar fiecare era singur în cameră și fiecare avea baia lui. Bucătăria era comună, dar ca idee, de la aceste diferențe, până la modul de predare, totul era diferit. 

M.C.D.: Ce e diferit în modul de predare?

F.B.: Foarte puține ore. Un curs acolo ține o oră, aici, în România, ține două ore.

M.C.D.: Bine, dar în metodica predării, adică, dacă facem o paralelă între un profesor de acolo și un profesor român, ce diferă?

F.B.: Nu cunosc exact cum sunt profesorii universitari români, dar cei de acolo sunt ca la liceu, dar mai „miserupiști” așa, în sensul că îți dau programa, îți arată „Noi o să facem asta, asta, asta pe parcursul trimestrului. Veți avea atât la sută din proiect, atât la sută din examen. Aveți aici o bibliografie, căutați, învățați. Între orele astea mă puteți contacta, îmi puteți da mail și vă răspund” – și chiar răspundeau la mail-uri. Deci nu erau așa închiși și stricți... Dacă răspundeai și erai activ, te țineau minte, dacă nu, nu. Dar nu era la modul cu pică și ură. 

M.C.D.: Deci nu e cu frică față de profesori.

F.B.: Nu. E foarte multă lejeritate. 

M.C.D.: Care a fost pentru tine cea mai mare provocare acolo?

F.B.: Eu personal n-am simțit nimic greu, dar pot să zic că tot procesul în sine a cântărit. Adică, stilul de viață. Am zis deja că stăteam singur în cameră, dar noi n-aveam cantină la universitate, aveam restaurante, așa că stăteam mult și-mi găteam. Dacă mâncam la restaurant, ieșeam mult mai scump decât dacă îmi găteam eu. Deci era și o problemă de bani. Nu mai zic, lira e 5 lei spre 6 lei...

M.C.D.: Studenții acolo muncesc?

F.B.: Unii da, unii nu. 

M.C.D.: Dar știu că statul britanic îți dă și niște bani pentru studii universitare. 

F.B.: Aici intră avantajele Uniunii Europene, lucru care, din păcate, de acum n-o să se mai întâmple pentru o perioadă foarte lungă de timp, cred. Eu, când am intrat la facultate, am intrat pe o taxă anuală de 9250 de lire. Oricum e foarte mare. Nu numai pentru cei din România, ci și pentru cei din alte țări din Europa. Adică și pentru francezi, și pentru alții. Însă eu am beneficiat, pentru faptul că sunt din Uniunea Europeană, de un împrumut. Deci eu, pentru acești trei ani de facultate, m-am împrumutat cu această sumă în fiecare an și n-a trebuit să dau niciun ban din buzunar. 

M.C.D.: Bine, dar dai banii ăștia înapoi...

F.B.: Da, doar că este mai bine gândit. Adică, am 30 de ani în care eu trimit în fiecare an o situație cu veniturile mele brute, dacă am venituri brute. Dacă nu lucrez, le trimit că nu lucrez și ei îmi rețin din bani în funcție de limitele salariale impuse – pentru că ăsta e avantajul, că ei nu-mi impun să lucrez acolo. Pot să lucrez și pe Insula Șerpilor dacă vreau. Și ei îmi impun o limită salarială pentru Insula Șerpilor. Dacă mă încadrez în ea, îmi iau un procent. Atât. Și după 30 de ani, se șterge. Deci nu trebuie să-l plătești de tot, se șterge automat. 

M.C.D.: Deci acum, cu BREXIT-ul, nu mai poți beneficia de aceste avantaje. Ai prins ultimul tren. 

F.B.: Da, acum dacă mai găsești români în Marea Britanie, există două sau trei variante. Prima variantă, sunt foarte, foarte înstăriți, pentru că acum cam 20 de mii de lire trebuie să dai pe an și din banii tăi, nu mai merge cu împrumutul. Ori sunt oameni care locuiesc în Anglia și care au aplicat pentru statutul de rezident sau de pre-rezident, și atunci ei pot beneficia de împrumut, pentru că britanicii oricum beneficiază și ei de împrumuturi. Ori mergi cu burse. Eu am întâlnit foarte mulți colegi din Malaiezia, care mergeau cu burse naționale. 

M.C.D.: Dar ce nu ți-a plăcut deloc?

F.B.: Aici deja intrăm în chestii personale... Vremea. Mâncarea, adică mie mi se părea și mi se pare în continuare că mâncarea e prea prelucrată, n-are gust. Și nu-mi plac oamenii de acolo...

M.C.D.: Poți să spui de ce?

F.B.: Suntem culturi diferite, dar mi se par mult prea egoiști, mult prea individualiști, și cumva sunt și răi. Nu zic că în România nu sunt răi, dar totuși aici simți o oarecare căldură. Și nu zic numai eu, am citit în presă declarații ale unor sportivi români sau moldoveni, care au venit din străinătate în România și au zis: „Mă, voi nu vă dați seama care e diferența dintre societăți”. Aici dai de oameni răi, dar măcar te mai întreabă „Bă, te descurci? Cum te simți? Ești mai bine?”. Adică, ai impresia că le pasă cumva de tine, că primești o oarecare căldură, că aparții cumva.

M.C.D.: Pare interesant ce spui. Și eu am fost acolo și am simțit exact același lucru, dar sunt mulți oameni care spun că, dimpotrivă, occidentalii sunt mult mai empatici față de români, mult mai omenoși. Tu ai simțit această omenie în vreun fel? Eu cred că singura chestiune pe care o poți detecta acolo drept omenie vine din faptul că nu ești judecat. 

F.B.: Nu vreau să sune foarte materialist, dar sunt omenoși când dai banul. Când nu dai banul, nu mai sunt așa omenoși. Adică, nu te judecă, toată lumea e libertină, sunt complet de acord, dar dacă voiam să fac anumite lucruri, totul costa. La mine la facultate, de exemplu, nu vreau să exagerez, dar și dacă treceam strada costa. 

M.C.D.: Dar viața de noapte cum era pentru studenți?

F.B.: Foarte tristă.

M.C.D.: În Sf. Gheorghe, se plâng tinerii că nu au unde să se distreze.

F.B.: Aici se plâng pentru că este și un oraș cu o populație mai mică și oportunitățile sunt mai mici, într-adevăr, dar eu acolo, când eram în campus, cluburile mi se închideau la 3:00 noaptea. 

M.C.D.: Păi era bine. Cât voiai să stai?

F.B.: Păi noi, în România, suntem obișnuiți să stăm până la 7:00 dimineața. E diferență și de distracție. Pentru ei, distracție înseamnă să mănânce împreună, să bea împreună, să meargă în club sau să abuzeze de anumite vicii – alcool, droguri sau alte lucruri. Adică, nimic neobișnuit față de România, dar e mai neobișnuit modul în care se practică. 

M.C.D.: Adică mai fără perdea?

F.B.: Da, și fără perdea, dar, de exemplu, noi, cum stătea fiecare în camera lui, ne mai întâlneam și găteam împreună și mâncam. Nu era ca la cămin în România, unde se întâlnesc toți și se distrează la grămadă. Nici nu eram neapărat foarte uniți. Uite, spre exemplu, dacă cineva te invita la o zi de naștere, tu îți plăteai consumația. Deci, faptul că erai invitat era o onoare, dar fiecare își plătea consumația. 

M.C.D.: Și mai duceai și cadou?

F.B.: Dacă voiai, da. Bine, cred că se aplică și în România chestia asta când ești student, dar totuși, aici ești obișnuit că sărbătoritul face cinste. Acolo nu merge cu cinste. Nu merge nici cu bacșiș. Adică, poți să lași dacă vrei, dar nu se practică. 

M.C.D.: Și când scoți o fată în oraș, cine plătește?

F.B.: De obicei, fiecare. Nu e ca la noi că plătește tipul. De-aia zic că e diferență foarte mare de mentalitate. Multora le place viața asta. Multora le place și vremea din Anglia. 

M.C.D.: Ai zis că ai luat-o de la zero și că ai vrut o transformare. Ai obținut transformarea pe care ți-o doreai?

F.B.: Depinde de planuri. În plan psihologic și mental, în general, sunt mult mai deschis. Judec mai puțin și sunt cumva mai relaxat. Deci pot să zic că stresul mi-a scăzut cu peste 50%. 

M.C.D.: Și ce a contribuit la asta?

F.B.: Faptul că am stat singur. Știu foarte mulți studenți cărora le e jenă să le mai ceară bani părinților și uite eu am avut ocazia... bine, și eu primeam bani, dar am și muncit și tot am avut un fel de satisfacție că mă întrețineam singur. Văzând că pot să duc o viață exact cum îmi place și fără să mă stresez, având grijă un pic, pot să duc o viață foarte fericită... Ăsta este un factor care a contribuit. 

M.C.D.: Și de ce te-ai întors acasă totuși?

F.B.: Nu mi-a plăcut mie țara în sine. 

M.C.D.: Și de ce nu ai plecat în altă țară?

F.B.: A fost și pandemia... nu exclud să mai plec, dar acum e și război. Nu simt nevoia să risc, și aici mă refer la riscurile sociale și economice prin care ar trebui să trec.

M.C.D.: Cum ai regăsit orașul, oamenii de aici? Ai făcut o alegere bună că ai plecat de acolo?

F.B.: Că am plecat strict din Marea Britanie și m-am întors aici, da, pentru mine este o alegere bună, pentru că nu am empatizat cu acea țară și cu ceea ce se întâmplă acolo. Bineînțeles că mergi unde te simți mai bine. 

M.C.D.: Înțeleg că la Sf. Gheorghe te simți mai bine?

F.B.: În România mă simt mai bine, nu neapărat în Sf. Gheorghe.

M.C.D.: Și de ce crezi că se înghesuie lumea să plece din țară? 

F.B.: Din rațiuni financiare și sociale. Tot aud că acolo ești tratat ca un om, dar acolo de multe ori mie mi se pare că e mai rău decât aici, dar asta e partea a doua. Apoi, vor să experimenteze altceva și, să zic, pentru tinerii de vârsta mea, în străinătate poți să obții mult mai repede bani decât aici. 

M.C.D.: Că vorbim de tineri, absolvenții din România se confruntă cu problema că au terminat un domeniu și lucrează în cu totul alt domeniu. Acolo cum e?

F.B.: Șansele să lucrezi în domeniu sunt mult mai mari acolo față de România, dar nici acolo nu e 100%. La facultate, ei te învață și foarte multe aptitudini, nu neapărat că studiezi matematică și faci integrale până vomiți. Nu! Te învață cum să faci cercetare, cum să gândești, să faci formulele în anumite programe etc. Am exemplul unei colege care a terminat istorie. Ea vrea să se angajeze la un muzeu, dar, între timp, a mai căutat și în alte domenii, pentru că în facultate a învățat aptitudini care sunt căutate și în alte domenii, deci poate lucra și într-o corporație. Plus că există ceea ce ei numesc graduation scheme, prin care, doi ani de zile, te iau ca începător, te învață ce trebuie să știi și, după, ești angajat pe termen lung. În România vor, scuze pentru expresie, virgine cu experiență de trei ani în vânzări. Și, chiar dacă faci internship, de multe ori ești neplătit. Uite, pe schema asta de absolvire, am foști colegi care lucrează la cea mai mare bancă de investiții din lume, în Londra, și primesc salariu de început de 3.500-4.000 de lire în mână, la 20 de ani. Asta e mult pentru Anglia. Pentru România, nu mai zic. Dar sunt luați ca începători. 

M.C.D.: Le-ai recomanda liceenilor să facă pasul pe care l-ai făcut tu?

F.B.: Sfatul meu e ca, dacă pot, ajutați de părinți sau cu burse, să încerce să plece. Este o experiență, este vorba de deschidere, de cultură. Că rămân acolo sau nu, e problema lor, dar merită să încerce.