Bărbatul din Vâlcele are talentul de a transforma lemnul în opere de artă

Undeva, printre colinele înverzite ale comunei Vâlcele, se află casa lui Iacob Borzos, aparent un om ca toți oamenii, care trăiește modest împreună cu familia sa. De îndată ce intri însă în curtea atent îngrijită, cu trandafiri și pomi fructiferi, descoperi că în căsuța roz „se ascunde” însă un artist.

Cu modestia specifică oamenilor înzestrați de providență cu talent, Borzos Iacob își primește vizitatorii zâmbind cald, cu deschidere și seninătate, ca un om căruia viața i-a rezervat numai zile frumoase. Înainte de a trece la orice discuții, Iacob te conduce în spatele casei, unde se adăpostește o adevărată comoară, compusă din câteva zeci de statuete unicat, sculptate de el însuși în diferite tipuri de lemn, de la plop, salcie și nuc, până la lemn de cireș.

Lucrări de artă fără nicio școală

Dacă alți artiști merg în general la școli unde învață tehnici de sculptură și zeci de alte secrete artistice, Iacob este întruchiparea omului înzestrat. Pentru el, talentul picat din cer și imaginația foarte bogată sunt singurele două secrete care se ascund în spatele operelor pe care le lucrează cu o minuțiozitate greu de descris în cuvinte și cu o desăvârșită atenție la detalii. „N-am făcut nicio școală. Eu mă uit la lemn, să văd dacă e sănătos și imediat îmi vine o idee și gata! Când iau în mână o bucată de lemn, în cinci minute, maximum zece minute, eu văd ce-o să lucrez. Mai mult nu-mi trebuie”, ne mărturisește Iacob, care a început să sculpteze în jurul vârstei de 23 de ani, folosindu-se doar de o toporișcă micuță și de un briceag.

Lemnul, singura consolare în fața încercărilor destinului

Lemnul i-a fost mereu aproape în viață. Ani la rând a lucrat în tâmplărie și a făcut sculptură de mobilă, câștigându-și astfel existența. Însă lemnul i-a devenit cel mai bun prieten abia când destinul l-a încercat din greu. „Am început să lucrez mai mult când mi s-a născut prima fetiță. Eram foarte fericit că urma să fiu tătic, dar imediat mi-au spus doctorii că s-a născut nevăzătoare. Am suferit foarte mult, dar nu m-am lăsat de cioplit. Am cioplit în continuu”, spune Iacob cu o privire care se întunecă în fața acestei amintiri. Și, ca și cum prima durere nu era de ajuns, Iacob a primit și cea de-a doua palmă de la providență când s-a născut și-al doilea băiat, orb la rândul lui și cu o sănătate precară per ansamblu. De altfel, acest fiu a și murit după câțiva ani, lăsând un gol imens în sufletul tatălui năpăstuit.

Ca și cum în schimbul talentului cu care l-a înzestrat, providența i-ar fi cerut să plătească foarte scump, pe lângă durerea de a avea doi copii orbi, Iacob a rămas la un moment dat și fără soție. Deși acceptă că destinul nu i-a fost prieten, Iacob nu se plânge. El se refugiază în sculptură și își vede mai departe de viață, crescând copiii pe care îi are acum în grijă, alături de o altă femeie cu care trăiește în casa făcută numai și numai de el. „Casa asta am făcut-o singur, cu mâna mea. De la prima cărămidă, până la grindă, eu am făcut tot”, spune Iacob cu mândria omului conștient de rezultatul muncii sale.

Sculpturile poartă în ele o poveste

Sculpturile pe care le realizează nu se nasc întâmplător și sunt unice prin faptul că ele poartă cu sine o poveste sau ilustrează un mesaj. Într-un loc, vedem un car cu doi țărani plecați la furt de lemne în pădure, care au fost prinși și li s-a confiscat căruța, în alt loc, vedem un cioban care și-a pierdut oile sau un țăran căruia i s-a defectat plugul în timp ce ara, dar și reprezentări metaforice ale crizei sau ale existenței în actualul sistem socio-politic. „Lucrările astea sunt toate dintr-o singură bucată de lemn. Atâta e de greu să le faci! E mult de lucru și simt mereu că pot să le fac mai bine. Dar eu pe toate le leg de o poveste, de ceva ce am văzut sau am trăit”, mai spune Iacob, care are nevoie de cel puțin o lună ca să termine o lucrare complexă. Timpul de lucru ar fi poate mai scurt dacă artistul nu ar fi atât de prins în responsabilitățile de zi cu zi, care sunt prioritare. Sculptura este mai degrabă un refugiu și un mod de a-și exprima trăirile interioare, de autoregenerare și de eliberare de încărcătura care-i apasă sufletul pentru a putea merge mai departe.

Cândva a fost recunoscut ca artist

Deși sculpturile pe care le realizează ar putea fi vândute pe bani grei, care l-ar ajuta să scape de multe din problemele existențiale, greutățile vieții și lipsa posibilităților de promovare îl obligă pe Iacob să își țină „comoara” în curte, într-un spațiu special amenajat în acest scop, unde se află și mărturii ale succesului de altădată, căci Iacob n-a trăit mereu sub blestemul anonimatului. În vechiul regim, el a participat în repetate rânduri la „Cântarea României”, de unde păstrează o mulțime de diplome care amintesc de vremuri în care talentul său se bucura de recunoaștere. Mai mult, în perioada în care exista Muzeul Județean Covasna, el a primit aprecierea de meșter și artist, fiind invitat frecvent de muzeograful Nicolae Moldovan la diferite evenimente tematice, pe care astăzi și le amintește cu drag. „Au fost vremuri mai bune pentru mine. Acum nu știu cum să fac să afle lumea de mine. Ar fi foarte bine dacă aș putea găsi o cale să le vând”, mai spune artistul.

Deși deține o comoară, nu o poate transforma în bani

Ca un făcut, când omul este înzestrat cu harul de a face ceva deosebit, el manifestă o dragoste aparte față de ceea ce realizează și nu face nimic de dragul îmbogățirii. Mulți inși aflați în situația lui ar face poate linguri, copăițe sau alte obiecte simpliste, de pe urma cărora să scoată rapid venituri necesare traiului de zi cu zi. Dar sufletul de artist adevărat care se ascunde înlăuntrul lui Borzos Iacob îl obligă să suporte orice greutăți doar ca să nu facă rabat de la calitatea artistică a lucrărilor sale. „Nu mă plâng, dar viața mea nu e ușoară. Și totuși nu vreau să-mi bat joc. Ceea ce fac, fac cu mult drag și nu pot renunța la asta doar de dragul banilor”, ne-a spus Iacob cu o privire demnă.

Gurile rele ar putea spune că Borzos este victima unui neînțeles orgoliu de artist, dar cine îl cunoaște înțelege rapid că orgoliul este străin de personalitatea acestui om care însuflețește lemnul. Singura lui mândrie declarată este aceea de a fi român. „Indiferent cum sunt și ce fac eu, eu în sufletul meu am fost, sunt și voi fi mereu român”, ne-a declarat el, când l-am întrebat care e rostul steagului României printre obiectele pe care le-a sculptat.