Povestea unei covăsnence care după ce a fost slujnică și cerșetoare, s-a învârtit printre vedete și prințese

Când îți propui să scrii despre Elvira Gocz, după ce ai avut acces la câteva episoade sumare din destinul care i-a fost hărăzit, ți se pare că niciunul din cuvintele în care alegi să-i relatezi povestea nu e destul de bun. Cu răsuflarea tăiată, cu pielea electrizată de frisoanele emoției și ochii ațintiți pe chipul ei încă frumos, am ascultat înmărmurită povestea unui destin ce pare desprins din romanele unora dintre cei mai talentați și inspirați autori ai literaturii universale.

În timpul relatării sale, am văzut mai întâi, în minte, o fetiță cu ochii mari și triști pe care, la numai 6 ani, soarta o lăsa fără mamă, în grija unei bunicuțe neputincioase în fața violenței unui tată prieten doar cu sticla și paharul. Am văzut apoi o copilă ceva mai înăltuță, cu sufletul secat de întristare, înfometată și cu lacrimile șiroindu-i pe obraji, cum rătăcea fără speranță pe străzile din Sfântu Gheorghe în încercarea de a-și găsi o slujbă. Nevoia disperată de un adăpost și puțină mâncare o îndemna să întrebe la fiecare colț dacă nu era cineva care să aibă nevoie de o servitoare. „Am plecat cu trei cartofi de la Covasna și întrebam pe toată lumea: „N-aveți cumva nevoie de o servitoare?“. Le spuneam că știu să fac de toate, să cos, să țes, să fac mâncare, orice, dar nu voiau să mă angajeze căci eu eram doar un copil. Într-un târziu, am ajuns la o doamnă profesoară, doamna Lia, care m-a întrebat de ce caut de lucru la vârsta asta. I-am spus că tata e bețiv și ne bate și pe mine, și pe bunica, și n-avem ce mânca. M-a primit la ea, unde am stat patru ani”, își amintește cu tristețe Elvira Gocz.

Desfigurată în bătaie de primul soţ

Ca în romanele lui Dickens, în care orfani ca David Copperfield sau Pip, azvârliți într-o lume impasibilă, găsesc soluții de a merge mai departe, Elvira Gocz a revenit în Covasna, orașul ei natal, unde s-a angajat ca țesătoare la firma „Pacea”. „Pe atunci erau oameni pe străzi care anunțau când se făceau angajări undeva. Când l-am auzit pe cel care făcea anunțul, m-am luat după el și i-am cerut detalii. Mi-a spus că trebuie să am 16 ani ca să mă angajeze. Eu aveam numai 14! Dar aveam mare nevoie de o slujbă așa că am mers la o prietenă, i-am cerut cu împrumut o rochie și o pereche de pantofi cu toc, ca să par mai înaltă, și m-am dus la țesătorie unde am mințit că am 16 ani. Învățasem să țes de la bunica mea. După o probă de lucru, m-au angajat”, relatează în continuare Elvira Gocz.

Cu fiecare zi ce se scurgea din viața ei, Elvira devenea tot mai frumoasă și mai încrezătoare în destin. Îndrăgostită de un cadru militar cu grade înalte, ea s-a căsătorit curând cu un bărbat care, la scurtă vreme după încheierea mariajului, avea să o desfigureze în bătaie pentru că îndrăznise să plece după el și, astfel, să descopere că el se logodise cu altcineva. „El se afla la Timișoara, iar eu m-am gândit să îmi iau concediu și să îi fac o surpriză, ducându-mă să-l văd. Știam unde stă, dar când am ajuns mi s-a spus că e plecat cu logodnica. Atunci m-am dat drept verișoara lui și m-am cazat într-un hotel. Când a venit acolo și m-a văzut pe mine, m-a bătut până mi-a spart nasul. Eram complet desfigurată, dar un medic de acolo m-a îngrijit și m-am vindecat. Când am ieșit, m-am gândit să mă arunc în Bega. Simțeam că nu mai am ce pierde”, spune mai departe Elvira Gocz.

Mama unui băiețel pentru care ar fi clintit munții din loc

Nu doar că nu s-a sinucis atunci, dar a găsit chiar și puterea de a merge mai departe. Mult mai departe! Așa a ajuns să facă o școală medicală în Rusia, unde a învățat să vorbească perfect și limba. În Rusia a încercat din nou un mariaj, însă norocul nu i-a surâs prea mult nici de această dată. La numai trei luni de la încheierea căsătoriei, soțul i-a murit măcinat de o boală de plămâni. Întoarsă în țară, ea a căutat și a găsit noi modalități de a supraviețui, până când dragostea a revenit în viața ei. Nevrând nicio secundă să creadă că dragostea nu este pentru ea, Elvira Gocz a acceptat o nouă căsnicie. Măcinat de o gelozie cruntă, bărbatul care promitea să fie o rază de lumină în destinul sumbru al unei tinere prea de timpuriu încercate de viață, a devenit curând călăul ei. Din cauza bătăilor cumplite pe care era obligată să le îndure, acum când devenise și mămica unui băiețel pentru care ar fi clintit munții din loc, Elvira a decis să plece în lumea largă. „Când s-a născut băiețelul nostru, Valentin, eu am avut probleme de sănătate. O vreme, între mine și soțul meu nu putea exista apropiere intimă. Așa că el începuse să vină cu femei acasă, cerându-mi mie să-i servesc cu diverse. Eu mergeam noaptea la lucru, iar copilul era la creșă. Lucram ca țesătoare atunci. Mereu aveam semne de la bătaie. Odată m-am otrăvit, dar... n-am murit. Când a făcut copilul 3 ani, m-am hotărât să plec. Și am plecat cu o geantă, un ursuleț pe care băiețelul meu îl iubea foarte mult, cu diploma din Rusia, de asistentă medicală, și doar cu ce aveam pe mine”, spune cu durere Elvira Gocz.

Acuzată de spionaj în Italia

După ce a trecut mai întâi prin Ungaria și Iugoslavia, Elvira, însoțită de copilul ei, a ajuns în Trieste (Italia), unde suspectată de spionaj pentru că avea diplomă rusească și știa și limba rusă, a fost trimisă direct în închisoare. „M-au băgat direct în pușcărie. Cu copilul! Am stat o lună întreagă în pușcărie, după aia m-au lăsat. Au înțeles că nu făceam spionaj”, mai spune Elvira Gocz.

O vreme, nici străinătatea nu i-a oferit o viață mai bună Elvirei, care deși muncea din greu, era plătită foarte prost și se confrunta cu răutatea umană. A trecut prin clipe de disperare, în care își culca fiul pe pianul dintr-un pod în care dormea, alături de un câine din porția căruia se hrănea și ea. Din banii pe care-i câștiga, nu-și putea lua mai mult de un litru de lapte. Cu cugetul apăsat de vină și implorând iertarea providenței, Elvira, o mamă care se zbătea să îi ofere fiului ei o viață și o copilărie mult mai bune decât avusese ea, mergea uneori îmbrăcată frumos în magazine, de unde fura câte o ciocolată pentru Valentin. „Arătam ca o doamnă. Aveam haină de blană pe mine. Nimeni nu ar fi bănuit că sunt în stare să fur. Dar eu nu aveam niciun ban și, implorându-l pe Dumnezeu să mă ierte, băgam în mânecă o ciocolată pentru băiețelul meu”, ne povesteşte Elvira cu lacrimi în ochi.

A ajuns soră medicală la Paris

Și totuși, după ce a căzut și s-a ridicat de zeci de ori, Elvira Gocz a reușit într-un târziu să se afirme ca soră medicală într-o clinică din Paris, pentru ca, ulterior, să fie angajată la Spitalul Universitar Internațional din capitala Franței.

După ce, în repetate rânduri, viața o izbise cu cruzime de pământ, a venit un moment în care, vrând parcă să se revanșeze pentru rănile pe care i le săpase în suflet, viața a ridicat-o acum la un nivel la care nici nu se gândise vreodată că ar putea ajunge. Curând, Elvira lega o prietenie foarte strânsă cu prințesa Andronicov, al cărei soț era translatorul generalului Charles de Gaulle. De aici, drumul i s-a deschis către o nouă lume, o lume în care medicina și muzica i-au fost prietene, ajutând-o să se afirme. Căci Elvira Gocz nu e doar înzestrată cu putere de muncă și generozitate, ci și cu un deosebit talent.

Profesionalismul și dăruirea cu care și-a practicat meseria au fost factorii care au contribuit la dezvoltarea unei cariere internaționale a Elvirei Gocz, pe care lumea o numea de acum franțuzește, Elvira Gozin. În cei peste 40 de ani pe care i-a petrecut în străinătate, ea l-a îngrijit pe fostul președinte al Franței, Francois Mitterand, pe liderul tunisian Bem Ali, pe ducesa de Windsor și chiar pe fostul secretar general al ONU, Javier Pérez de Cuéllar Guerra. Elvira a avut ca pacienți și artiști celebri, între care și pe Sophia Loren, pe care a tratat-o de depresie.

Odată afirmată, Elvira Gocz, care vorbește fluent șapte limbi străine, a călătorit pe toate continentele lumii, devenind membru în Asociația „Medicine du monde” și „Crucea Roșie Internațională”, primind totodată numeroase distincții, precum „Aprecierea Grupului Internaţional al Femeilor” din Kuweit sau „Diploma de onoare” din Partea Crucii Roșii din România.

S-a întors în Covasna ca să îi ajute pe alții

În prezent, Elvira Gocz este cunoscută pentru multitudinea de gesturi filantropice. Atât în lume, cât și în Covasna, ea a contribuit cu sume importante pentru dotarea spitalelor și a unor biserici, a donat laptopuri și bani pentru școli și a ajutat mereu persoanele aflate la nevoie. „Când eram săracă, mă gândeam mereu că, dacă o să am vreodată bani, o să îi ajut cât voi putea de mult pe cei care nu au. Și am făcut asta. Și voi continua să o fac”, mărturisește Elvira Gocz cu sinceritatea-i caracteristică.

Asemenea unui stejar secular, pe care rafalele de vânt, ploile sau înghețul nu reușesc să îl doboare, Elvira Gocz, ajunsă la 76 de ani, își duce viața demn, pășind cu aceeași ținută nobilă dintotdeauna, ținută dincolo de care nimeni nu poate să descopere durerea care-i strivește sufletul de câțiva ani încoace. După ce și-a rupt coloana ridicând un bolnav, ceea ce a obligat-o să suporte o intervenție chirurgicală, după ce s-a scurs pe străzi de foame și sărăcie, după ce s-a operat la inimă și s-a gândit la moarte ca la o evadare din chinurile vieții, după ce a luptat din răsputeri pentru ca viața fiului ei să fie una foarte bună, Elvira Gocz s-a întors în Covasna ca să îi ajute pe alții, să facă un azil de bătrâni și să construiască o casă pentru mult iubitul său fiu. „Casa pe care am construit-o aici era pentru Valentin, dar nu a mai apucat să o vadă. A murit acum 5 ani”, spune ea și lacrimile nu îi mai dau voie să adauge nimic.

Trecută prin toate greutățile vieții, Elvira Gocz, care a primit vestea morții fiului ei ca pe o lovitură în moalele capului, a luat spre îngrijire un băiețel care îi seamănă leit lui Valentin. Și totuși, durerea surdă care o roade zilnic pe interior a împins-o într-acolo încât săptămâna trecută să fie la un pas de un accident vascular cerebral. Ca o adevărată învingătoare, ea a trecut din nou și de acest hop. „Când m-am operat de inimă și mă aflam în stare de inconștiență, L-am văzut pe Dumnezeu. Mi-a spus să mă întorc. M-am întors. Acum credeam că a venit timpul să mă ia la El, dar nu m-a luat. Cred că nu mi-am terminat chiar toată misiunea mea aici. Mai am puțin”, mi-a spus ea zâmbitoare în timp ce cobora cu eleganță treptele Spitalului din Sfântu Gheorghe, unde aflase că viața îi merge mai departe.