Între Amsterdam şi Tg. Secuiesc sunt câţiva ani-lumină distanţă. Măsurată în simboluri, distanţa asta ar fi precum cea dintre românul cântând „Deşteaptă-te, române” la pian în gara din Amsterdam şi doliul declarat şi purtat de nişte cetăţeni români de etnie maghiară, inclusiv pe drapelul tricolor românesc arborat în bernă la balcoane sau pe clădiri din Secuime. Este, de fapt, distanţa dintre bucuria şi mândria că aparţii unei naţiuni care se ridică, încet, spre civilizaţia occidentală şi doliul unor suflete care trăiesc încă pe vremea Trianonului, suferă şi jinduiesc după Ungaria Mare, dispreţuiesc şi urăsc Ziua în care, cu 96 de ani în urmă, istoria le-a răpit un Ardeal fără de care Ungaria n-a mai fost niciodată întreagă.

Cred că starea de nesiguranţă printre români este scopul politicii promovate de nişte partide etnice care n-au renunţat niciodată la revizionism. Politica asta dură are ca finalitate îmblânzirea până la dispariţie a spiritului naţional românesc. Fără acest spirit, românii devin o masă amorfă absolut suportabilă, cu care „stăpânii” Ţinutului Secuiesc vor putea convieţui armonios şi cu care se vor putea afişa la Înaltele Porţi ale lumii libere, pentru confirmare şi răsplată.

Acesta fiind scopul real, e de înţeles antipatia, dispreţul şi ura faţă de tot ce înseamnă element românesc dispus să lupte pentru neam şi limbă în Har-Cov. Nu mi-am imaginat niciodată, însă, că lupta asta oarbă se va purta până la sfârşitul veacurilor – cum pare să ne indice sărbătorirea Zilei Naţionale din acest decembrie în judeţul Covasna. Am avut parte de admirabile eforturi din partea societăţii civile româneşti, sprijinite de autorităţi locale precum Prefectura, Consiliul local şi Consiliul judeţean. Ecourile acestor eforturi au ajuns până la Câmpulung – mi-a telefonat un prieten să-mi spună ce mândru s-a simţit când a auzit despre marşul românilor îmbrăcaţi în straie naţionale cu tricolor pe străzile din Sf. Gheorghe. Pentru noi, băştinaşii, marşul de 1 Decembrie din Sf. Gheorghe nu-i o noutate, dar e bine că el e perceput şi în alte zone ale ţării. Despre formaţia Voltaj ce să spun, ecourile concertului de luni seara chiar s-au auzit până la Braşov şi Bucureşti...

Un comentator TV celebru, dar puţintel zbanghiu, cu o emisiune nocturnă cât o „lume”, i-a bănuit de eroism pe românii care rezistă în universul etnic ostil din Har-Cov. Am întâlnit aceeaşi abordare cu ani în urmă, după tulburările din martie 1990, când din judeţul nostru au plecat câteva familii de români speriaţi de „bombe”, transformaţi apoi în martiri ai neamului... Să fim serioşi, n-au fost deloc eroi românii care-au plecat pentru că s-au simţit ameninţaţi de maghiari, după cum nu sunt eroi nici românii care au avut puterea să rămână printre maghiarii din Har-Cov. Nu ne batem şi, slavă Domnului, nu ne omorâm unii pe alţii pe străzi, ce-a fost la Revoluţie în Tg. Secuiesc nu cred să se mai întâmple vreodată. Faptul că noi, românii, nu ne simţim întotdeauna în siguranţă aici, în inima României, ţine de multe variabile. Una dintre ele: prestaţia sub orice critică a clasei politice, mai exact a partidelor româneşti şi maghiare deopotrivă. Înţelegerile subterane dintre politicienii români şi maghiari din zonă, cu irizări la „vârf”, îi fac pe români să se simtă expuşi şi manipulaţi, iar maghiarilor le oferă un statut pe care îl visează de mult şi în virtutea căruia se simt îndreptăţiţi să se poarte ca nişte stăpâni la ei acasă, ignorând elementul românesc.

Ca să revin la ideea din debutul editorialului: românul care şi-a dus pianul într-o gară din Amsterdam ca să cânte Imnul Naţional nu s-a simţit nicio clipă ameninţat de olandezi; dimpotrivă, gestul lui a fost apreciat şi onorat cu aplauze. Nu-mi dau seama cum s-ar simţi un român cântând „Deşteaptă-te, române!” într-un loc public din Tg. Secuiesc sau Miercurea Ciuc... Ei bine, asta mă face să cred că nu e vorba doar de distanţa dintre bucurie şi doliu, e şi distanţa dintre două lumi. Într-una din lumile astea eu nu voi pătrunde, cu siguranţă, niciodată. Şi nu din cauza distanţei, ci din cauza timpului: nu voi trăi atât de mult ca să văd topindu-se dispreţul şi ura faţă de simbolurile etnice româneşti dintr-un iluzoriu Ţinut Secuiesc. Sper, totuşi, să apuc să-i văd pe primarul municipiului Sf. Gheorghe şi pe preşedintele Consiliului Judeţean Covasna, alături de prefect şi de societatea civilă românească, la o sărbătorire oficială a Zilei Naţionale a României, chiar dacă Ziua asta le va aminti de un 1 Decembrie 1918 trist pentru naţiunea ungară.