S-au spus şi se spun sumedenie de vorbe bune despre fostul preşedinte al Cehoslovaciei şi Cehiei, Vaclav Havel, răpus la 75 de ani de un cancer pulmonar. Dintre toate, cel mai mult mi-a plăcut ce a zis Gabriel Liiceanu: „Havel şi-a legănat poporul, ca pe un prunc, în drumul spre societatea capitalistă”.

Da, aşa mi s-a părut şi mie, chiar dacă n-aş fi spus-o la fel de frumos. Havel a fost ca un zeu, ca un rege pentru poporul său. A reuşit să traverseze deşertul, cu acest prunc în braţe, fără ca el să plângă prea mult. Însă în clipa în care l-am auzit pe Liiceanu spunând vorbele astea m-am întrebat: ar fi reuşit Vaclav Havel să legene la fel de eficient şi fără zbucium şi poporul român? Sau ar fi eşuat lamentabil, aşa cum au făcut-o toţi preşedinţii României post-decembriste?

Mie Havel mi s-a părut un introvertit, un personaj complicat. Cu siguranţă, însă, n-a fost din moment ce acum cehii se adună cu zecile şi sutele de mii să-l omagieze. Ori poate au cehii un simţ special al realităţii pe care noi nu-l avem?! E foarte posibil, după cum e absolut sigur că Havel s-a născut pentru a fi păstorul şi salvatorul poporului său. La urma-urmei, Havel a putut fi un preşedinte special doar pentru că poporul său a fost unul special.

M-am gândit, prin urmare, că pentru a legăna un prunc pe un drum plin de gropi e nevoie de câteva lucruri. Întâi, ai nevoie de forţă, ca să nu-l scapi pe jos şi să se-aleagă praful; apoi, e nevoie să stea şi copilul liniştit, cât de cât, altfel iese cu plânset şi scandal; în ultimul rând, pentru ca pruncul să doarmă neîntors oricât l-ar zgâlţâi drumul, ar fi nevoie ca el să fie obosit, altfel degeaba îl legeni, nu va adormi curând.

Oare cum s-ar fi lăsat legănat, pe drumul românesc al unei tranziţii mereu eşuate, poporul român? Ar fi avut Havel destulă forţă pentru a ţine în braţe un „prunc” cu 20 de milioane de feţe?! Ar fi stat pruncul ăsta cât de cât liniştit în braţele iubitoare ale unui intelectual introvertit, fie el şi cu patalama de „luptător anticomunist”? Şi, în ultimul rând, cum să doarmă pruncul, indiferent în ale cui braţe, când lui nu îi e somn?! „Pruncul” român dormise vreme de 60 de ani... Era odihnit, revoltat şi ardea de dorinţă să devină cât mai repede „popor suveran” (din câte îmi amintesc, s-a născut şi o gazetă cu un titlu asemănător). Pruncul era ca un ceas programat pe „play”, nu pe „sleep”...

Cu alte cuvinte, Vaclav Havel este acum, după moarte, un exemplu de urmat pentru toţi preşedinţii est-europeni de după 1989, dar nici unul dintre aceştia nu putea schimba, atunci, şi mulţi nu pot schimba nici acum o realitate dată de istorie şi soartă.  Nu pentru că ceea ce a făcut el, Havel, n-ar fi fost bine ci pentru că, pur şi simplu, fiecare popor îşi merită conducătorul său. Şi invers. Vă amintiţi ce mult a însemnat Lech Walesa pentru polonezi? Mai ştie cineva ceva, acum, despre el? Trăim într-o lume nebună, în care Vaclav Havel n-ar fi reuşit să facă mai mult decât a făcut pentru ţara şi poporul lui.