ACTUALITATE 29 februarie 2016

EDITORIAL. Urare de ziua „conducătorului iubit”

de Dumitru Manolăchescu | 64 vizualizări

L-am văzut cum dădea cu piatra, ca orice om curat, împăcat cu trecutul şi conştiinţa lui, în morţii Revoluţiei din Decembrie – nişte inconştienţi care n-au avut ceva mai bun de făcut decât să umble aiurea printre gloanţe, preocupaţi să-şi câştige libertatea, fără să-şi dea seama că, de fapt, îi pregăteau viitorului preşedinte „Ilici” scaunul de la Cotroceni. Ion Iliescu va împlini pe 3 martie 80 şi ceva de ani, nu ştiu exact câţi şi nici nu mă interesează. Important e că-i va împlini, în vreme ce morţii de care-şi bate joc n-au mai prins nicio aniversare. În mod normal, ar trebui să petreacă de ziua lui în smerenie şi rugăciune de liber cugetător – ştiu cum se face chestia asta, dar nu vă dau amănunte.

Ion Iliescu nu are, însă, o bătrâneţe senină. Omul e chinuit, aidoma torţionarului Vişinescu, de muntele de dosare ale Revoluţiei care îşi aşteaptă rândul şi din care n-are cum să iasă cu faţa curată. N-a reuşit „bătrânul edecar comunist” să-i păcălească chiar pe toţi, s-au trezit unii pe la CEDO şi alte instituţii europene să ceară redeschiderea acestor dosare. Lucru normal, crimele astea nu pot fi prescrise, ele se vor judeca şi sper ca Ion Iliescu să prindă ziua când va apărea în boxa acuzaţilor. O reparaţie târzie pentru mii de oameni care-şi plâng morţii din decembrie 89, dar... o reparaţie pentru care merită, poate, să aştepţi.

Citeam un titlu într-un ziar central: „Antena 3 a împărţit ţara în două”. Păi dac-ar fi numai Antena 3 încă ar fi bine, nenorocirea e că sunt mulţi cei care ne împart ţara-n două, trei sau mai multe bucăţi. Ion Iliescu este primul şi cel mai important om de stat care ne-a învrăjbit şi împărţit: Revoluţie, mineriade, FSN, proprietatea e un moft, regele n-are ce să caute în ţară, statul-tătuc şi-atâtea altele; nesfârşita tranziţie românească poartă amprenta inconfundabilă a lui Ion Iliescu. Chiar şi pe somnul nostru de 26 de ani scrie Ion Iliescu, cu toate că el n-a domnit decât vreo 10 ani. Au fost, de fapt, anii în care am stat pe loc şi în care nici cât ne-am mişcat nu ne-am fi mişcat dacă Europa şi America nu ne-ar fi împins de la spate.

Dezbinarea românească are însă mulţi părinţi, nu-l putem responsabiliza doar pe tătucul Iliescu. Vorbim despre el doar pentru că încă mai e pe firmamentul politic, încă îşi mai dă cu părerea, încă mai e preşedinte de onoare al celui mai puternic partid din România, încă mai strânge la uşa lui mase de oameni ai muncii şi pensionari de la oraşe şi sate, nostalgici ai Epocii de aur şi ai comunismului cu faţă umană promovat de tătuc.

Nu-i urez nimic lui Ion Iliescu de ziua lui. L-am votat de două ori şi asta mă face şi acum să mă simt vinovat faţă de băieţii mei. Îmi pot găsi scuze, pot zice că în 1992 nu mă trezisem încă, iar în 2000 l-am preferat lui Vadim Tudor, care era o soluţie chiar mai proastă decât Iliescu. Dar asta nu mă face mai puţin vinovat. Aşa încât îi voi lăsa pe părinţii, copiii, fraţii şi surorile celor omorâţi în decembrie ’89 să-i adreseze urările potrivite. Asta într-o primă fază, pentru că altfel sunt milioane de români care s-ar înghesui să-i ureze „de bine” celui care crede că nu-i frumos, nu foloseşte nimănui să mai dezgropăm morţii...

Şi totuşi... Ca să mă exprim „eliptic”, cum îi place tovarăşului Iliescu să spună, i-aş dori ceva „conducătorului iubit”: să-i privească în ochi, atunci când va ieşi cu cătuşe la mâini de la vreun Parchet, pe urmaşii celor omorâţi după 22 decembrie 1989 doar pentru că viitorul preşedinte al României avea nevoie să se legitimeze în faţa poporului şi-a lumii cu o „revoluţie sângeroasă”. Să se uite în ochii acestor oameni şi să tacă. Definitiv.

Teme articol: revolutie iliescu mineriada
Distribuie articolul:  
|

ACTUALITATE

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.