Lucrurile încep să intre în normal şi în politica minorităţii maghiare. Se simte şi la UDMR un fior de teamă, de nelinişte, de nesiguranţă, fior de care liderii acestui partid nu au prea avut parte până acum. De fapt, lucrul normal care se-ntâmplă e că UDMR pierde monopolul politic, încă două partide maghiare anunţându-şi intenţii belicoase la viitoarele alegeri locale. Era şi timpul ca minoritatea maghiară să renunţe la „monolitul” UDMR, chiar dacă, pe termen lung, acest lucru s-ar putea să nu fie în avantajul românilor, minoritari şi ei în Covasna şi Harghita. Oarecum paradoxal, dar logic: pe liderii UDMR îi ştim, ne-am obişnuit cu ei şi le-am învăţat aproape pe de rost discursul, radicalismul lor este de faţadă atâta timp cât s-au aflat mereu la guvernare, cu ceilalţi, Torro, Tokes şi câţi or mai apărea, nu prea avem relaţii şi, din câte îmi pot da seama, ei se manifestă mult mai violent, cel puţin la nivelul mesajului, aflându-se în situaţia de a cuceri un electorat fidel, până nu demult, UDMR... Prevăd o tendinţă de radicalizare a politicienilor maghiari, o competiţie spre mesaje şi platforme electorale radicale, urmând, la urma-urmei, modelul majoritar românesc.

Nimic nou sub soare, nu? Pe termen scurt, divizarea electoratului maghiar în trei ar putea fi în avantajul partidelor româneşti. Asta ar însemna, probabil, mai puţini parlamentari, consilieri şi demnitari maghiari în structurile instituţionale româneşti. Nu ştiu dacă asta e o ştire de natură să ne facă fericiţi. Aş zice mai degrabă că nu, atâta vreme cât electoratul românesc nu va trimite în locul lor nişte oameni mai valoroşi, mai cinstiţi, mai devotaţi interesului public. Nu etnia mă interesează, ci calitatea omului politic, precum şi loialitatea lui faţă de statul român. Loialitate probată, exersată, nu doar declarată.

În condiţiile „celor mai grele alegeri pentru UDMR din ultimii 20 de ani”, cum zicea Kelemen Hunor (şi ştie ce spune!), liderii maghiari evocă din nou trecerea în Opoziţie şi încearcă să-şi deprindă electoratul fidel cu ideea blidului de linte în locul ciolanului. Cam târziu pentru asemenea experienţe, cred că ameninţările fostului preşedinte Marko Bela nu au decât rostul de a speria, atât cât se mai poate, tovarăşii de guvernare, obligându-i să accepte separatismul etnic şi la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Tg. Mureş. Din păcate pentru ei, PDL nu mai poate ceda şi a devenit imun la ameninţări, sub presiunea propriului electorat, împuţinat până la disperare. Iar „respectarea legii”, la care se referă în mod repetat Marko Bela, ar fi bine să fie aplicată chiar de UDMR, care boicotează în permanenţă legea ANI, Codul Penal şi alte legi care încearcă să lupte cu corupţia, evaziunea fiscală şi incompatibilităţile de orice fel.

Ieri, Coaliţia de guvernare urma să încheie un protocol cu UDMR şi UNPR. S-au spus multe vorbe grele la şedinţa cu pricina. Dar UDMR nu a părăsit Coaliţia. A obţinut, în schimb, promisiuni care ar urma să se concretizeze într-un viitor agreat atât de liderii PDL, cât şi de cei ai UDMR. Oricum, problemele care ţin de Legea educaţiei nu sunt singurele cerinţe ale liderilor maghiari, în discuţie se mai află şi creşterea salariilor şi pensiilor de la 1 aprilie, autostrada Transilvania şi altele, asupra cărora partidele din Coaliţie vor putea conveni fără prea mari dificultăţi. Mărul din care sunt obligaţi să muşte PDL şi UDMR conţine sâmburii otrăviţi ai unor relaţii interetnice aparent ok, dar pe care cele două părţi nu le pot duce la un nivel superior din foarte multe motive, unul din ele, deloc de neglijat, fiind anul electoral 2012 – total diferit, din punct de vedere al pretenţiilor electoratului, pentru cele două partide.

Nu cred că până la alegerile locale din iunie se mai pot schimba multe lucruri în relaţiile UDMR cu partenerii de coaliţie. Revenind la problemele din sânul electoratului maghiar, pierderea monopolului ar trebui să-i înveţe câte ceva pe orgolioşii lideri ai fostului „partid unic” al maghiarilor din România.