Când nu mai înţeleg sensul vieţii pe care ne-o impun alţii, al vorbelor şi faptelor lor, mă duc la clasici. Neînţelegând, de pildă, cum e să faci „dreptate până la capăt” când conduci un partid politic mi-au trecut prin cap două versuri din „Împărat şi proletar”. O poezie pe care comuniştii şi-au pus-o pe stindard, văzând în ea o expresie a simţirilor socialiste ale lui Mihai Eminescu. O impietate faţă de poetul naţional dar şi o prostie, desigur, pentru că nu trebuie să fii socialist, comunist sau social-democrat ca să vrei dreptate. Dreptate au vrut Maniu şi ţărăniştii, Brătianu şi liberalii, dreptate au vrut martirii din închisorile comuniste, dreptate au vrut luptătorii împotriva oricărui sistem opresiv-dictatorial, oriunde se vor fi aflat ei. Dreptate vor şi ucrainenii care luptă în stradă pentru a-şi apăra apartenenţa la Europa, nu la Rusia. Dreptate vrem toţi, şi-o vrem de mult, atât de demult încât a ajuns o obsesie. 

„Spuneţi-mi ce-i dreptatea? Cei tari se îngrădiră/ Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi”... Cât să fi trecut de când a scris Eminescu versurile astea? Să tot fie vreo 130 de ani. De-atunci şi până acum s-a tot vorbit şi s-a tot cerut dreptate. Au cerut s-o vadă ţăranii, muncitorii, soldaţii, tinerii, bătrânii, femeile şi copiii. Chiar şi intelectualii, cinici de felul lor, şi-au dorit să vadă sau să simtă Dreptatea, pe care au şi personificat-o în diverse feluri. Nimeni n-a văzut, însă, dreptatea ca pe o consecinţă a actului politic.

Cu toate acestea, la Revoluţie s-a strigat cu patimă, cu durere: „Dreptate, ochii plânşi vor să te vadă!”. Încă mai credeam, naivi, că vom vedea în sfârşit această Fata Morgana. Speculând nevoia de dreptate şi naivitatea genetică a românilor, politicienii au născut, apoi, Alianţa Dreptate şi Adevăr, care a şi câştigat alegerile parlamentare din 2004. Dar de Dreptatea şi Adevărul lui Băsescu şi Tăriceanu s-a ales, foarte repede, praful. Supăraţi pe cei care n-au ştiut să-i mintă frumos, în 2012 românii i-au ales pe unii care le-au promis „Dreptate până la capăt”. Frumuseţea e că, dacă-i întrebi, nici măcar creatorii acestui slogan electoral nu ştiu cum s-ar traduce, în practică, dreptatea până la capăt. Adică ştiu ei ceva, dar nu pot s-o spună pentru că nu dă bine la imagine. În mintea şi în acţiunile lor, dreptate până la capăt înseamnă acapararea totală a Puterii, până în cele mai mici cotloane ale ei. Cum ar zice unii, de la cel cu caş la gură pân la ăl cu barba sură, totul să fie vopsit în culorile politice ale Alianţei aflate la Putere, oricare ar fi ea. Restul clasei politice nici nu contează, ăia trebuie ori omorâţi (deocamdată politic vorbind), ori distruşi de aşa manieră încât să nu mai scoată capul 100 de ani de-acum încolo.

E în regulă, facem un efort şi pricepem că nimicirea adversarului este un fenomen normal în jungla politică în care trăim. Dar unde-i, totuşi, Dreptatea? Mai există, ori a înghiţit-o lăcomia incontrolabilă şi insaţiabilă a politicienilor? Nenorocirea este că oamenii îşi pun întrebări de genul ăsta fără să fie conştienţi că la ei este singura Putere adevărată, cea care, măcar teoretic, le poate arăta odată şi-odată chipul Dreptăţii. Şi mai trist, exasperant de trist este când îţi dai seama că oamenii nu (mai) ştiu ce vor: jumătate din populaţia României crede că regimul comunist a fost unul de... omenie, pentru că ne-a dat un serviciu şi o locuinţă. Cealaltă jumătate s-ar duce către capitalism, dar fără prea mult entuziasm, pentru că în 25 de ani clasa noastră politică s-a străduit din greu să discrediteze acest mod de viaţă. De-aici debusolarea electoratului, de-aici întrebarea care rămâne, încă, fără răspuns pentru foarte mulţi români: noi ce vrem, spre ce ne îndreptăm, cu cine votăm?

Privind şi analizând „meandrele concretului” din viaţa noastră politică am înţeles chiar mai mult: am înţeles că ţara ne vrea proşti. Ţara, adică orice Putere reprezentată prin nişte instituţii aparent democratice, nu are nevoie de oameni deştepţi, ci de oameni loiali şi credincioşi, de tipul celor care cred şi nu cercetează. Ce să facă Puterea cu cârcotaşii, cu nemulţumiţii, cu protestatarii, cu cei care pun mereu întrebări şi caută mereu răspunsuri? Ce să facă ei cu inadaptaţii care nu se lasă duşi cu zăhărelul, cu uleiul şi făina, cu punga plină de promisiuni? Nimic, ce altceva să facă, să-i ignore, să-i mintă, să-i marginalizeze, să-i lucreze şi să-i prelucreze, să-i manipuleze din greu ori să-i sperie dacă altfel nu se poate. Ori să-i facă să-şi ia câmpii, să fugă cât văd cu ochii de ţara în care s-au născut şi în care le-au rămas părinţii.

Oare cât va mai trece până când românii să ştie ce vor, ce le trebuie? Câţi ani ne vom mai iluziona urmărind Dreptatea ca pe o Fata Morgana? Când vom reuşi să nu mai privim „Împărat şi proletar” ca pe un tablou fidel al societăţii româneşti de azi? N-am răspunsuri la întrebările astea, dar îmi este imposibil să cred că haosul din viaţa şi mintea noastră va continua la nesfârşit.