Întrebat de ziarişti dacă îi e frică de Antonescu şi Iohannis, premierul Ponta scapă din nou cu o minciună: „Nu mi-e frică decât de Dumnezeu”. Sigur, de puterea divină care ne monitorizează existenţele clipă de clipă le e frică tuturor oamenilor, suntem nişte păcătoşi la urma-urmei, Victor Ponta n-a făcut decât să ne spună la repezeală un truism. Aşa că n-am aflat dacă şi de ce îi e frică de cei doi lideri ai PNL. Nu ştim, dar putem presupune.

Până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii... Chiar şi sfântul Crin, sau sfântul Klaus, sau sfântul Vasile. Până una-alta, sfântul Crin l-a pus pe jar pe Victor Ponta, iar sfântul Klaus suflă cu putere în focul de sub târtiţa premierului. Ponta continuă să zâmbească pervers, dar nu mai e zâmbetul lui. Fotoliul de preşedinte al României se îndepărtează de el pe măsură ce alianţa PNL-PDL se aşează solid în mintea românilor înşelaţi de promisiunile mincinoase ale PSD. Ca să reuşească să-şi vadă candidatul la Cotroceni, sfinţii alianţei de dreapta nu trebuie să facă minuni Dumnezeieşti, ci să-i convingă pe români că cineva i-a minţit tot timpul şi că acel cineva nu e altul decât Victor Ponta, omul care a reuşit performanţa de a minţi şi în faţa urnei de vot: a votat numai candidaţi de dreapta la toate alegerile prezidenţiale de după Revoluţie, l-a votat pe Raţiu, nu pe Iliescu, l-a votat pe Constantinescu, nu pe Iliescu, iar în 2009 l-a votat pe Crin Antonescu, nu pe Geoană, pentru care lucra. O mărturisire absolut şocantă din partea unuia care face pe „sfântul stângii”!

E adevărat în acelaşi timp că Victor Ponta munceşte din greu ca să se pună bine cu Cel de Sus. E ştiut că scopul scuză mijloacele, aşa că guvernul Ponta nici nu se gândeşte să extragă Biserica Ortodoxă din calculele electorale. Dimpotrivă, cu promisiuni, donaţii de la buget, legi şi hotărâri care avantajează BOR, Victor Ponta îşi cumpără îngăduinţa şi sprijinul electoral (decisiv, spun unii, dar n-aş prea crede) al fundamentaliştilor politici de esenţă ortodoxă – oameni care cred fără să cerceteze într-unul PSD, ză fazăr end ză mazăr of zi economi, cum atât de englezeşte spunea, cândva, preşedintele „ad interim” Crin Antonescu...

Dar să revenim în zilele noastre, mai exact la legăturile indestructibile dintre stânga politică românească şi BOR. Legături binecuvântate de Patriarh, de Înalt prea Sfinţi, Prea Sfinţi şi Sfinţi. Legături în numele cărora statul laic român permite amestecul Bisericii Ortodoxe în treburile şcolilor, prin intermediul profesorilor de religie şi, ceea ce mi se pare şi mai grav, al inspectorilor şcolari din judeţele patriei. Care, siguri pe îngăduinţa şi aprobarea celor de sus, controlează tot ce înseamnă religie în şcoli, cerând profesorilor de specialitate rapoarte amănunţite despre religia copiilor şi a părinţilor lor. Lucru interzis prin lege, nici măcar la recensământ oamenii n-au fost obligaţi să-şi dezvăluie preferinţele religioase, au făcut-o doar dacă au dorit şi sub protecţia anonimatului.

Cred că premierului Victor Ponta, viitor candidat la preşedinţia României, nu-i este frică doar de Dumnezeu. Aş zice, chiar, că face tot ce poate pentru a-şi cumpăra mare mila Sa, adică din partea asta s-a cam asigurat. Dacă mă gândesc bine, lui Ponta nu-i este frică nici de Antonescu, Iohannis sau Blaga (cu toate că, dacă ar spune tot ce ştie, Antonescu ar cam face deranj în „sihăstria” pesedistă). Cred mai degrabă că lui Victor Ponta îi este frică de Măria Sa Electoratul Român, de inconsecvenţa lui, de momentul în care electoratul ăsta se va deştepta. Şi dacă momentul artistic „România, trezeşte-te!” se va produce taman la alegerile din toamnă?! Dacă Măria Sa Electoratul Român va trece de partea neamţului?! Dacă nu vor mai ajunge pomenile şi „sugestiile” prietenilor preoţi?! Dacă-şi va băga din nou „dracul” Băsescu coada?!

Spaimele astea au şters frumuseţe de zâmbet cârlănesc de pe faţa premierului Ponta. Şi nici măcar n-am vorbit despre spaima cea mare: spaima de el însuşi. Frica de inconsecvenţa sa, frica de slabele sale performanţe guvernamentale, frica de a nu-l putea domina pe Iohannis, un neamţ rece şi dur ca zidul Berlinului în prima lui copilărie. Frica de prieteni, frica de adversari, frica de toţi cei pe care i-a minţit cu uşurinţă pe vremea când nu ştia că va trebui să le ceară votul. Frica de seara sondajelor, dar mai ales frica de ziua de după... Şi de toate zilele care vor urma.

Cum să mai fii vesel, cum să mai guvernezi, cum să mai performezi cu toate fricile astea pe cap?!