Sfârşitul „epocii” Băsescu era de aşteptat. Aşa cum s-au terminat şi celelalte epoci politice post-decembriste, era firesc să ia sfârşit şi epoca Băsescu. Cu tot ce a adus ea, bun sau rău, în viaţa românilor. Maniera marinarului de a face politică a fost o noutate la vremea respectivă, venind după o perioadă închistată, lipsită de elementară sinceritate şi abundând în aroganţă, hoţie la nivel înalt nepedepsită, politici discreţionare şi autoritarism. Ion Iliescu a propăşit şi încurajat hoţia politică precum un staroste al hoţilor, Adrian Năstase i-a continuat opera implicându-se activ, drept pentru care au primit sau vor primi amândoi câte ceva din ce meritau: primul, un proces de care n-o să scape nici în mormânt, plus nişte decenii de uitare, al doilea nişte ani de puşcărie, plus alte procese care îl vor mai băga câţiva ani după gratii.

Ce-a făcut Băsescu? A făcut şi bune, şi rele. A încurajat procurorii şi parchetele în activităţile anticorupţie, dar a încurajat tacit şi un soi de impunitate celor apropiaţi, cel puţin în prima lui „domnie”. Criza economică l-a coborât şi pe el cu picioarele pe pământ, a înţeles că „echipa” lui din PDL nu e deloc nevinovată şi infailibilă şi a transmis semnalele cuvenite, drept pentru care mandatul prezidenţial Băsescu poate fi caracterizat drept unul al funcţionării Justiţiei, indiferent de culoarea politică a infractorilor – arestarea şi judecarea fratelui său este un exemplu. Nu-mi spuneţi că l-au obligat UE şi SUA, românii au un talent inepuizabil în a-şi păcăli „tutorii” politici şi financiari, mă trec fiori când mă gândesc cum i-ar fi păcălit pe naivii euro-americani alde Geoană-Năstase-Ponta-Dragnea-Hrebenciuc şi ceilalţi din numeroasa familie de infractori politici pesedişti. Ar fi reuşit s-o facă fără probleme şi Traian Băsescu, dar, din motive care scapă unora, n-a vrut să meargă pe drumul bătătorit de Iliescu şi Năstase.

Traian Băsescu n-a ieşit bine din confruntarea cu corupţia generalizată, pentru că n-a mers până la capăt. S-a delimitat de corupţii din PDL intuind, probabil, că e un partid fără viitor, dar n-a reuşit să se depărteze de Elena Udrea şi de corupţii foarte apropiaţi. Sentimentalismul blegos, uşor de tradus în manieră lubrică de populaţia avidă de asemenea interpretări, l-a transformat într-un personaj manipulabil, capabil de compromisuri şi înţelegeri oculte. Fostul preşedinte s-a retras într-o muţenie prelungită, în vreme ce Elena vorbeşte prea mult. Românii, de oricare parte a baricadei ar fi, aşteaptă însă de la Traian Băsescu nişte explicaţii, nişte clarificări. Ce ştia, ce nu ştia fostul preşedinte despre „jocul” în care intraseră serviciile secrete? Cât adevăr există în dezvăluirile Elenei Udrea? Cât despre puşcăria care-l aşteaptă pe Băsescu, nu cred că greşelile politice ale fostului preşedinte, atâtea câte ştim la ora asta, se încadrează la penal. Dacă voi fi contrazis de fapte, asta e, dar nimeni n-o să mă poată convinge că Traian Băsescu merită să fie la puşcărie, în vreme ce Ion Iliescu este liber.

Am prevăzut că d-na Udrea va denunţa pe toată lumea, într-o încercare disperată de a se salva de închisoare. Risc încă o predicţie: nu va reuşi, pentru că e „cocoşită” de propria aroganţă, dar şi de hoţiile celui care i-a fost soţ şi de pe urma căruia a făcut avere. Denunţarea generalului Coldea e tardivă şi fără sens. Nu şi fără urmări, directorul interimar la SRI va plăti într-un fel sau altul imprudenţa, traficul de influenţă sau ce-o fi fost istoria controversată cu sutele de mii de euro intermediaţi de la Cocoş către prietenul lui Ponta, Ghiţă. Dar cam atât, denunţul ăsta nu o va salva pe Udrea. Dimpotrivă, denunţurile o vor îngropa şi mai mult, chiar dacă unii apreciază gestul încă de la Caragiale încoace: iubesc trădarea, dar nu-i iubesc pe trădători... Va fi extrem de greu pentru Elena Udrea, în ochii românilor ea este vinovată deja, nu mai este nevoie de o sentinţă a judecătorilor. Rămâne de văzut dacă va împărtăşi soarta lui Videanu şi celorlalţi infractori pedelişti şi penelişti în vreo închisoare de maximă siguranţă pentru femei.

Şi uite cum ajung eu să constat, a nu ştiu câta oară, că în România lor nu se schimbă decât hoţii politici între ei şi nici măcar ăştia întotdeauna, pentru că, în lipsa unor legi care să-i oblige să fie corecţi, duhoarea şi obiceiurile lor rămân întipărite veşnic în matricea naţională. În ce, în cine să mai crezi? O logică simplă ţi-ar oferi un răspuns pe măsură: dacă DNA îi bagă la puşcărie pe hoţii din toate partidele, ele se curăţă de la sine şi-atunci vom avea în cine să ne punem speranţele. Dar logica asta n-a descoperit ce repede apar noile generaţii de hoţi în politică, pentru că în ţara asta a noastră va fi întotdeauna ceva de furat şi se vor găsi întotdeauna deştepţi care să o facă.

Prin urmare, e foarte bine că s-a terminat „epoca” Băsescu, era timpul să se schimbe ceva. Ce punem, însă, în loc? Ne ajung noul preşedinte şi noua lui politică? La această oră, singura certitudine a românilor este Klaus Iohannis, iar în 2016 nu va fi altfel. În marasmul ăsta generalizat, în care partidele clasice devin, încet-încet, nefrecventabile nu doar la noi, ci în întreaga Europă, există pericolul ca orice formaţiune politică nou apărută, cu oameni tineri, fără trecut politic, dar cu un mesaj antipartide, antisistem şi masiv naţionalist să urce rapid în preferinţele electoratului şi să obţină procente mari la viitoarele alegeri. În ce mă priveşte, nu agreez „darurile” şi lecţiile oferite de extrema stângă grecească, aşa că voi continua să cred că salvarea nu din partea aceea vine. Rămâne de văzut cum vor reacţiona partidele faţă de electoratul care le cere să se reformeze. În toate există un sfârşit, dar şi un început.