România este ireversibil şi, cred, iremediabil scindată. Poate că nu-i rău, poate că aşa e normal, poate că „unitatea de nezdruncinat” de pe vremuri nu are motive şi susţinere pentru a acţiona şi astăzi. Doar că nu-mi dau seama dacă populaţia României este suficient pregătită pentru a suporta în bune condiţii saltul de la cantitate la calitate. Pentru că despre asta e vorba, de fapt.

Să definesc, măcar parţial, cele două Românii: a mea şi a lor.

România mea este România oamenilor oneşti, modeşti, mândri de ei şi de ţara lor (mă refer la spaţiul geografic numit România, nu neapărat la toată populaţia care o locuieşte). Este România moţilor care au sărit să-i salveze pe medicii prăbuşiţi cu avionul în Apuseni, este România Aureliei Ion şi a pilotului erou Adrian Iovan, a celorlalţi trei copii ai familiei Ion, care, plângându-şi sora moartă de frig într-un avion la care autorităţile au ajuns prea târziu, reuşeau să ne îmbărbăteze: „Fiţi demni, nu plecaţi capul, apăraţi-vă dreptul de a trăi omeneşte şi de a afla adevărul”.

România mea este România ţăranilor din Pungeştii Vasluiului, care îşi apără dreptul de a fi stăpâni la ei acasă, pe pământul lor şi al copiilor lor, împotriva celor care vor să-l folosească pentru nişte exploatări cu efect ecologic cel puţin incert. Este ţara în care zeci de mii de studenţi şi tineri din Bucureşti şi alte mari oraşe au ieşit în stradă, săptămâni la rând, pentru a-şi striga susţinerea faţă de ţăranii din Pungeşti şi opoziţia faţă de proiectele guvernamentale netransparente pentru exploatarea aurului şi a gazelor de şist.

România mea este ţara în care o minoritate românească de 20% reuşeşte să reziste presiunii etnice a unei majorităţi ofensive, extrem de eficient articulate instituţional. În România mea o copilă de nouă ani, Andreea Denisa Olteanu, din Întorsura Buzăului face şedinţe de chimioterapie la un spital din Bucureşti pentru că suferă de cancer osos. Denisa ar avea nevoie de 18.000 de euro pentru a-şi procura o proteză de argint, pe care părinţii ei nu au cu ce să o cumpere. Dacă liberalul Dan Radu Ruşanu, preşedintele ASF, ar renunţa la salariul pe o lună, fetiţa asta ar putea fi salvată...

România mea este România ziariştilor care au reuşit să se solidarizeze într-un proiect comun împotriva abjecţiilor şi dejecţiilor cu care se hrănesc şi ne hrănesc spălătorii de creiere de la latrinele unor trusturi de presă comandate politic, precum Intact şi România TV.

România mea este ţara celor care sunt mândri că muncesc la privat, cu toate că nu întotdeauna câştigă atâta cât ar avea nevoie pentru a trăi decent. Este România celor 50% mulţumiţi că trăiesc într-o ţară care a îngropat definitiv regimul comunist, chiar dacă drumul până la capitalismul prosper visat este încă foarte lung.

România mea este o Românie profundă, în care se mai aprind lumânări la mormintele părinţilor şi în care sper să trăiască fără să înjure şi să regrete în fiecare zi băieţii mei şi copiii lor.

Dar pentru ca România asta a mea şi, îndrăznesc să cred, a celor mai mulţi dintre voi să fie ferice ar fi nevoie să ne despărţim de cealaltă Românie, a lor. O Românie a puternicilor zilei şi acoliţilor lor, a unora care câştigă într-o lună 60 de salarii medii doar pentru că au intrat într-un partid care se joacă cu soarta a 20 de milioane de oameni. O Românie a unor conducători aroganţi, nesimţitori, lacomi şi hoţi, care ne mint aşa cum respiră, adică în fiecare secundă a vieţii lor. O Românie în care ei şi alţii ca ei au construit într-un sfert de secol, cu costuri uriaşe pentru bugetul statului, ceva mai mult de 500 km. de autostradă. O Românie din care pleacă medicii şi profesorii, pentru că sunt batjocoriţi cu lefuri de mizerie. O Românie în care oamenii încep să se teamă nu doar pentru ei, ci şi pentru copiii lor. O Românie în care conducătorii nu-ţi pot oferi punctul de sprijin atât de necesar: o minimă evoluţie spre bine, o minimă speranţă într-un viitor mai bun. O Românie în care alegătorii naivi şi săraci votează cu cine „trebuie”, nu cu cine merită. O Românie în care îmbogăţiţii de Iliescu, de Văcăroiu, de Constantinescu, de Băsescu, de Boc, de Năstase, de Ponta şi de cine mai vreţi trăiesc în palate kitsch poleite cu aur, aşezate lângă cocioabe în care cei mai săraci dintre săraci îngheaţă din cauza nepăsării şi indolenţei autorităţilor.

Mi-e greu să vă spun cum reuşesc să concubineze cele două Românii. Sunt atât de diferite, atât de departe una de alta încât ai zice c-ar trebui să-şi scoată ochii în fiecare zi. Şi totuşi, România profundă rezistă în acest mediu ostil. Şi rezistă nu pentru că e România mea, ci pentru că este România noastră: a fraţilor şi surorilor Aureliei Ion, a moţilor salvatori de vieţi în Apuseni, a morţilor salvatori de suflete într-un Decembrie luminat de-un strigăt pe care îl auzim şi astăzi: Vom muri şi vom fi liberi.