Revoluţia din decembrie 1989 continuă să fie băgată într-o ceaţă densă. În ceaţa asta am trăit vreme de 22 de ani şi, constat cu durere, ceaţa asta va mai ţine vreo 9-10 ani, adică până când se vor prescrie crimele făcute atunci la comanda tovarăşului Ion Iliescu şi a generalilor pe care îi avea în subordine. Ăştia suntem, suntem „genetic structuraţi” să ne apărăm, iar atunci când fugim de duşmani - să ardem totul în urmă...

Nu mă gândesc prea des la Revoluţia din decembrie, pentru că nu sunt masochist. Dar câteva săptămâni pe an îmi amintesc totul despre cum a fost atunci. Şi cu fiecare an ce trece îmi dau din ce în ce mai bine seama că n-ar fi trebuit să moară o mie şi ceva  de oameni pentru ca FSN-ul şi Ion Iliescu să ajungă la putere. Pentru că acei oameni au murit degeaba. Deja apar dovezi în acest sens. Cu timpul, vor fi tot mai multe şi-atunci vom pricepe, în sfârşit, că Revoluţia noastră, cea reală, s-a terminat în ziua în care a fost prins Nicolae Ceauşescu. Ce a urmat a fost o mascaradă, o combinaţie de lovitură de stat cu un măcel comandat de nişte tipi care ne-au condus apoi un număr de ani şi unii dintre ei o fac şi-acum.

Dacă mă gândesc bine, toată „schema” care a susţinut revoluţia lor s-a bazat pe existenţa fioroşilor terorişti. Eram la fostul Comitet judeţean de partid, actualul sediu al Prefecturii şi Consiliului judeţean, când un zvon venit nimeni nu ştie de unde a alertat comandamentul gărzilor patriotice: „Blindate cu terorişti ruşi au pătruns în judeţ la Chichiş”. În momentul acela, un colonel care părea a fi şeful debandadei atent organizate de acolo a hotărât pe loc: „Cine are 18 ani şi ştie să mânuiască o armă, să vină să-i dăm. Trebuie să rezistăm atacurilor teroriştilor”. S-au dat atunci AKM-uri în neştire, multe din ele nu s-au mai recuperat niciodată... Cu armele alea, date aiurea, s-a tras apoi zile şi nopţi în şir, au fost folo­site drept ţintă şi scuză de militarii din Garnizoană, au murit şi au fost răniţi oameni. Bineînţeles, nimeni n-a văzut vreun blindat sau vreun terorist rus...

Eram la Cuvântul nou, pe 22 sau 23 decembrie, şi un telefon de la Comandamentul care func­ţiona la Comitetul judeţean de partid a avertizat gărzile patriotice care îşi aveau sediul în fosta clădire a redacţiei: „Atenţie mare, veţi fi atacaţi de elicoptere cu paraşutişti sirieni dinspre Vâlcele. Ocupaţi poziţii pe aliniamentul stadionului”. Nu vorbesc aiurea, eu răspunsesem la telefon şi eu am dus mai departe ordinul ăsta către şeful gărzilor patriotice care apărau Spitalul şi redacţiile. Mi s-a făcut o frică vecină cu panica, am apucat să dau un telefon acasă şi să-i spun soţiei să aibă grijă de copii şi m-am pregătit să mor, pentru că nu îmi închipuiam că 20 de civili înarmaţi cu AKM-uri (cam atâţia cred că erau cu toţii acolo) puteau face faţă unor terorişti sirieni... Au executat misiunea, s-au dus pe aliniamentul stadionului şi-au aşteptat. N-a venit niciun elicopter cu sirieni, cum nu venise niciun blindat cu ruşi...

A fost nevoie de provocarea acestei obsesii cu teroriştii pentru a legitima morţii din revoluţie. Morţii ăştia stau şi acum pe conştiinţa armatei şi conducătorilor ei de-atunci. Şi a mai fost o manipulare, cea cu securiştii. După evenimente aveam să aflu că lucrătorii de la Securitate fuseseră închişi la Garnizoana militară de Vânători de Munte, deci nu mai prezentau niciun pericol. Cu toate astea, zvonurile care circulau intens vorbeau despre otrăvirea apei şi masacre comise de securişti prin pivniţele blocurilor... Prin urmare, toţi cei care semănau cu nişte terorişti sirieni sau securişti români erau linşaţi în stradă, fără prea multă vorbă. Unul dintre cei care a fost la câteva secunde să fie linşat pentru că era brunet, cu părul creţ şi avea o armă a fost chiar Viorel Radu, şeful detaşamentului de gărzi patriotice trimis să apere Spitalul şi redacţiile ziarelor. A avut mare noroc, a scăpat doar bătut bine şi cu capul spart, dar n-a lipsit mult să mai avem un erou-martir în Sf. Gheorghe, de data asta pe bune...

Ce încerc să spun în cât pot de puţine cuvinte este că adevărata Revoluţie din decembrie 1989 a început la Timişoara pe 16-17 decembrie şi s-a terminat la Bucureşti odată cu arestarea soţilor Ceauşescu. Restul a fost manipulare, minciună, haos, frică. S-au tras 12 milioane de cartuşe în zilele acelea, cele mai multe după 22 decembrie, când nu mai trebuia să se tragă. Au murit peste 1.000 de oameni, au fost răniţi nu ştiu câte mii, alte câteva zeci de mii de „fruntaşi în revoluţie” sunt premiaţi lunar cu nişte sume de bani şi tot felul de alte avantaje pentru că au avut curajul să meargă la magazinul din colţ să-şi cumpere pâine... Dar tot mai multe dovezi vin să ne spună că „revoluţia lor” a fost o minciună. Şi că adevărata Revo­luţie s-a petrecut în noi, în fiinţele noastre, independent – slavă Domnului! – de Ion Iliescu şi „camarazii” lui. Chiar dacă mai târziu şi altfel decât scrie în cartea de Istorie modernă şi contemporană, Revoluţia română s-a produs.

Rămâne să-i aflăm şi să-i judecăm, totuşi, pe cei care au ordonat omorârea atâtor oameni doar pentru a avea o grandioasă Revoluţie şi nu o mică lovitură de stat... Şi să punem o floare, în fiecare trist Decembre, la mormântul celor care au păşit „dincolo” cu speranţă şi eroism.